Îmi dădeam seama însă că faţa aceea scofâlcită trebuie să fi arătat bine dacă era îngrijită.. și gândul acesta mă tortura.
După ce am plecat din camera stareţului și după ce-a plâns pînă s-a descărcat, mama scoase un prosop pe care-l adusese de acasă, de la ţară, și începu să-și șteargă pieptul gol, ars de soare. Prosopul, primit pe cartelă, era din cânepă. Materialul avea un lustru ca de piele de animal şi după ce se îmbibă de transiraţie păru și mai lucios.
Ea scoase niște orez din raniță. Zicea că vrea să-l ofere stareţului. Eu n-am spus nici un cuvânt. Apoi scoase plăcuţa funerară pe care o învelise cu grijă într-o pânză veche gri şi o puse pe raftul meu cu cărți.
— Sunt atît de bucurosă. Tata ar fi foarte fericit să ştie că starețul i-a ţinut slujba.
— Te întorci la Nariu după slujbă, mamă ? am întrebat-o eu.
Răspunsul ei mă surprinse. Se pare că mama predase deja bunurile templului Nariu şi vânduse mica parcelă de pământ. Plătise datoriile pe care le făcuse cu asistența medicală acordată tatii şi aranjase să meargă să
locuiască singură la un unchi din Kasagun, lângă Kyoto. Așa că templul la care urma să mă întorc eu nu mai era al nostru! Nu mai rămăsese nimic în sătucul acela de pe promontoriul singuratic care să-mi dea bineţe.
Nu știu cum a interpretat mama privirea de eliberare ce se putea citi pe chipul meu, dar se aplecă și-mi spuse aproape în șoaptă:
— Vezi, dragul meu, tu nu mai ai un templu al tău. Nu ţi-a mai rămas decât să devii stareţul Templului de aur. Ai observat probabil că părintele ţine la tine, așa că poţi să-i iei locul la momentul oportun. Înţelegi, dragă?
Numai pentru asta mai trăiește mama ta de acum încolo.
Fram prea uluit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile și am încercat s-o privesc țintă pe mama, dar n-am putut. Eram prea tulburat.
Se lăsase întunericul în cămăruță. „Iubita mea mamă“ îmi vorbea la ureche și îi simțeam mirosul de transpiraţie. Mi-amintese că mama a râs atunci. Amintiri vagi de cînd mă îngrijea, pieptul ei bronzat - imaginile mi se 48
învălmăşeau în minte. În flăcările focurilor modeste exista un soi de forță
fizică și tocmai aceasta părea să mă înspăimînte. Pe când buclele cârlionţate ale mamei îmi atingeau obrazul, am zărit o libelulă poposind pe mușchiul ce acoperea bazinul din curte. Cerul amurgului se reflecta la suprafaţa petecului rotund de apă din bazin. Nu se mai auzea nici un sunet şi Rokuonji părea un templu părăsit în clipa respectivă.
Pînă la urmă am reușit să o privesc pe mama.
Un zâmbet îi juca în colţul buzelor lucioase și i-am văzut dinţii de aur strălucind.
— Da, am răspuns eu bâlbâindu-mă serios, dar după câte știi o să mă
înrolez și s-ar putea să fiu ucis în luptă.
— Prostule ! spuse ea. Dacă se apucă să angajeze bâlbâiţi ca tine în Armată, s-a zis cu Japonia!
Stăteam încordat şi simţeam ura învăluindu-mă. Dar cuvintele bâlbâite pe care le-am rostit apoi au fost de fapt doar o eschivare.
— S-ar putea ca Templul de-aur să ardă într-un raid aerian, am spus eu. — După cum stau lucrurile, spuse mama, nici vorbă de raid aerian asupra orașului Kyoto. Americanii îl lasă în pace.
N-am mai zis nimic. Curtea ce se întuneca tot mai mult arăta acum ca albia mării. Pietrele se scufundară în beznă și, privindu-le, aveai senzaţia că
se luptau crâncen. Mama se ridică, nebăgând în seamă tăcerea mea şi privi fără jenă spre ușa din lemn a camerei mele.
— Nu este încă ora cinei? întrebă ea.
Privind în urmă, mi-am dat seama că această vizită a mamei influenţase mult modul meu de gândire. Atunci am reușit să-mi dau seama că mama trăiește într-o lume cu totul diferită de a mea și era, oricum, pentru prima oară când modul ei de gândire avea înrâurire asupra mea.
Mama, prin firea ei, nu era dintre cei pe care să-i impresioneze frumuseţea Templului de aur; în schimb, avea un simţ al realităţii care-mi era străin mie. A spus că n-avem de ce să ne temem de un raid aerian asupra Kyoto-ului și, în ciuda visurilor pe care le nutream, probabil chiar așa stăteau lucrurile.
49
Şi dacă nu exista nici o șansă să fie atacat Templul de aur, atunci cel puţin pentru moment nu mai am nici un rost în viaţă şi lumea în care sălășluiesc trebuie să se prăbuşească.
Pe de altă parte, ambiția pe care o nutrea mama și pe care o rostise atât de simplu m-a fermecat cu totul, oricât îmi călcam eu pe inimă. Tata nu spusese niciodată nici un cuvânt despre aceasta, dar probabil gândea și el la fel ca mama cînd m-a trimis aici. Părintele Dosen era burlac. Presupunând că
şi el își obținuse actuala poziție la recomandarea vreunui predecesor care şi-a pus toate speranțele în el, nu aveam de ce să nu fiu pînă la urmă, dacă
îmi dădeam toată silinţa, succesorul părintelui Dosen la Rokuonji. Dacă s-ar întîmpla una ca asta, atunci Templul de aur ar fi al meu!
Gândurile mi se tulburară. Când cea de-a doua ambiţie devenea chinuitoare, mă întorceam la primul meu vis (că Templul de aur va fi bombardat), și când acest vis era spulberat de raţionamentul limpede al mamei, mă îndreptatm iar spre a doua ambiţie, pînă când, în final, m-am simţit obosit de gândurile ce dădeau năvală.
Îmi apăru o umflătură mare, roşie pe gât.
Am lăsat-o în pace. Umflătura se cuibărise bine şi începuse să mă apese pe ceafă cu forţă, fierbinte. În somnul meu agitat am visat că-mi creștea pe gât o lumină pură, aurie, înfășurându-mi ceafa ca un soi de nimb elipsoidal ce se extindea încet-încet. Când m-am trezit, mi-am dat seama că era de fapt durerea provocată de umflătura periculoasă.
Am făcut până la urmă temperatură şi a trebuit să stau în pat. Starețul m-a trimis să mă vadă un chirurg. Acesta, îmbrăcat în uniformă naţională și încălțat cu ghetre, mi-a diagnosticat simplu umflătura: furuncul. Nevrând să
folosească alcool, și-a dezinfectat bisturiul deasupra flăcării și apoi l-a aplicat pe gâtul meu. Am răcnit. Universul fierbinte și chinuitor s-a deschis brusc în ceafa mea și l-am simţit contractându-se şi prăbușindu-se.
Războiul se sfârși. Când am ascultat, la fabrică, Declaraţia Împăratului ce anunţa încetarea ostilităților, nu m-am gândit decît la Templul de aur.
De îndată ce m-am întors de la fabrică, am dat fuga, cum era şi normal, la templu. Pietricelele de pe cărarea pe care mergeau vizitatorii spre templu se coceau în soarele de vară și, una după alta, mi se împlântară în talpa de cauciuc a tenișilor.
50
După ce au auzit Declaraţia, cei din Tokyo s-au adunat probabil în fața Palatului Imperial; aici însă, o mulţime de oameni s-au strâns să plângă în faţa porţilor Palatului nelocuit din Kyoto. Kyoto este plin de temple budiste și shintoiste unde poţi să mergi să plângi în astfel de ocazii. Preoţii au avut de lucru, nu glumă, în ziua aceea. Cu toată importanţa Templului de aur însă, nimeni n-a venit să-l viziteze atunci.
