dimineaţă, când lumina orbitoare de afară își croi drum pe sub pleoapele mele.
Vă rog să vă amintiţi că după câţiva ani, când sicriul tatii era scos din casă, eu priveam atât de concentrat chipul mortului, încât n-am vărsat nici măcar o singură larcimă. Amintiți-vă că o dată cu moartea tatii m-am descătușat de mâinile lui şi privindu-i atent faţa, am putut să-mi confirm propria-mi existenţă.
Așa am înţeles eu să mă răzbun pe mâinile acelea, adică pe ceea ce se cheamă dragoste pe lumea asta; în ceea ce-o priveşte pe mama însă, lăsând la o parte faptul că n-o puteam ierta, nu m-am gândit niciodată să mă răzbun pe ea.
Se stabilise ca mama să vină la templu cu o zi înainte de slujbă, putând să înnopteze aici. Starețul scrisese la școală cerând să mă învoiască în ziua respectivă. Cei care făceam practică la fabrică nu stăteam acolo, ci ne prezentam la ora stabilită şi apoi ne întorceam pe unde se nimerea să
locuim. Cu o zi înainte de slujbă, mă întorceam la templu fără pic de tragere de inimă.
Tsurukawa, cu inima lui curată, se bucura pentru mine și pentru reîntâlnirea mea cu mama după atâta timp, iar colegii mei mureau de curiozitate s-o vadă. Mie îmi era însă rușine cu o mamă atât de săracă și mă
simţeam foarte jenat deoarece nu ştiam cum să-i explic bunului Tsurukawa de ce nu vreau s-o văd pe mama.
După ce ne-am terminat programul la fabrică, Tsurukawa mă luă de braţ și spuse:
— Hai să fugim repede !
Asta puse capac la toate.
45
Nu că nu vroiam s-o văd pe mama chiar deloc. N-aș putea afirma că
n-aveam niciun sentiment pentru ea. Adevărul este că nu-mi plăcea să fiu pus faţă-n faţă cu dragostea pe care ţi-o poartă o rudă apropiată şi că, de fapt încercam să explic această senzaţie neplăcută în diverse feluri. În aceasta consta caracterul meu păcătos. Nu-mi era greu să justific sentimentele adevărate prin tot soiul de argumente şi motivări dar, uneori, nenumăratele motive stoarse de propriul meu creier atrăgeau sentimente care mă şocau și pe mine; şi acele sentimente nu fuseseră ale mele iniţial.
Numai ura era adevărată, pentru că mă lăsam uşor stăpânit de acest sentiment.
— N-avem de ce să fugim, i-am răspuns eu. Nu facem decît să obosim.
S-o luăm încet!
— Înţeleg, spuse Tsurukawa. Deci vrei să te repezi la ea şi ca s-o dai gata te prefaci că ești epuizat de alergare.
Tsurukawa îmi interpreta mereu orice gest și mai întotdeauna greșea.
Dar nu mă sâcâia deloc şi, de fapt, îmi devenise indispensabil pentru că era cu-adevărat interpretul meu bine-intenţionat - un prieten de neînlocuit, care-mi traducea propriile-mi cuvinte într-o limbă a lumii reale.
Da, Tsurukawa mi se părea uneori un alchimist în stare să transforme tabla în aur.
Eu eram negativul fotografiei, iar el pozitivul. De câte ori n-am rămas uluit cînd am văzut că sentimentele mele întunecate, confuze se luminează și strălucesc după ce se filtrează prin inima lui Tsurukawa! În timp ce eu ezitam și mă bâlbâiam, el punea stăpânire pe sentimentele mele, le rotunjea și le transmitea lumii din afară. Ceea ce am reuşit eu să învăţ din acest proces uluitor a fost că măcar în ceea ce privește sentimentele nu există
nicio inconsecvenţă între cel mai pur și cel mai neplăcut: acelaşi efect; nu exista nicio deosebire între intenţiile criminale și compasiunea cea mai adâncă. Tsurukawa n-ar fi putut oricum să priceapă așa ceva chiar dacă aș fi fost eu în stare să-i explic în cuvinte, dar pentru mine descoperirea s-a dovedit înspăimântătoare. Și a ajuns să nu-mi pese că Tsurukawa mă
consideră ipocrit, pentru că în mintea mea ipocrizia devenise doar o simplă
insultă.
N-am avut parte de raiduri aeriene în Kyoto, dar, odată, când am fost la fabrica din Osaka cu niște comenzi de piese de schimb pentru avioane, am 46
văzut aşa ceva; și apoi unul din muncitori a fost transportat pe targă - avea pîntecele spintecat.
De ce ţi se pare atât de înfiorător să vezi niște intestine? De ce, atunci când vedem interiorul unei fiinţe omeneşti trebuie să ne acoperim ochii, îngroziţi? De ce șochează curgerea de sânge? De ce sunt urâte intestinele unei fiinţe? Nu e vorba de aceeași calitate ca şi în cazul pielii tinere, lucioase? Ce s-ar mai minuna Tsurukawa dacă i-aș spune că tocmai de la el am învăţat să gândesc un astfel de mod de gândire care a anulat propria-mi urâțenie. De ce să pară inumană asemănarea fiinţelor omenești cu trandafirii şi refuzarea oricărei distincţii între interiorul și exteriorul organismelor? De şi-ar putea şi fiinţele omenești expune interiorul, de l-ar putea întoarce cu graţie precum petalele de trandafiri și apoi să-l lase-n voia brizei de primăvară şi a soarelui..
Mama venise deja și stătea de vorbă cu starețul în camera lui.
Tsurukawa şi cu mine am îngenuncheat afară pe coridor, la asfințitul soarelui de vară, anunţându-ne întoarcerea.
Starețul m-a poftit numai pe mine înăuntru.
Mi-a spus în faţa mamei că-mi fac datoria cum se cuvine. Am stat cu capul plecat și n-am prea privit-o pe mama. Cu coada ochiului i-am zărit pantalonii de un albastru decolorat, ca niște burlane și degetele-i murdare.
Părintele Dosen ne-a spus că ne putem retrage la noi. Am făcut câteva plecăciuni și am părăsit încăperea. Locuiam într-o cămăruţă de cinci rogojini18 ce dădea spre curte, la sud de biblioteca cea mică. Când am ajuns acolo, mama începu să plângă. Aşteptându-mă la o astfel de reacţie, nu m-a impresionat deloc.
— Sunt sub oblăduirea lui Rokuonji și aș vrea să nu mă mai vizitezi până nu termin cu ucenicia.
— Înţeleg, înţeleg, spuse mama.
Eram încântat că reuşisem s-o primesc pe mama cu vorbe atât de dure, dar mă frământa faptul că, la fel ca întotdeauna, ea n-a dat niciun semn de aprobare sau de împotrivire.
Totodată m-am înfiorat numai la gîndul că mama ar putea trece pragul cugetului meu.
Privind faţa bronzată a mamei, i-am văzut ochii mici, şireţi, vârâţi în orbite. Doar buzele erau roșii și strălucitoare, ca și când şi-ar fi avut propria 18 O rogojină măsoară aproximativ trei metri pătraţi (n.trad.) 47
lor viaţă ; avea dinți, mari, puternici, de ţărancă. Era la o vârstă la care, dacă
ar fi locuit la oraș, n-ar fi părut extravagantă dacă s-ar fi machiat puternic.
Dar mama se străduise parcă să arate cât se poate de modest.
