Această înfăţişare nu şi-o iau și faţă de alţii.
Expresia asta este o copie perfectă a irascibilităţii mele; este, ca să
spun așa, o oglindă înspăimântătoare a mea. În astfel de situaţii, oricât ar fi de frumos respectivul chip, el își asumă o urâţenie asemănătoare cu a mea.
Şi de îndată ce-mi dau seama de aceasta, lucrul important pe care aş fi vrut să-l exprim se năruie în ceva complet lipsit de importanţă, ca o ţiglă de pe acoperiș.
Între mine și Tsurukawa se interpuseseră puternicele raze ale soarelui de vară. Așteptând să termin ce aveam de spus, faţa lui strălucea de grăsime.
35
Sprâncenele sclipeau ca aurul în lumina soarelui și nările i se dilataseră din cauza căldurii înăbuşitoare.
Terminasem de vorbit și mă cuprinse furia.
De cînd îl cunoscusem pe Tsurukawa, nu încercase nici măcar o dată să
mă tachineze pentru bâlbâială.
— De ce? îl întrebai eu cerîndu-i socoteală pentru indulgenţa manifestată.
După cum am mai subliniat, suportam mai ușor batjocura și insultele decât compătimirea.
Un zâmbet abia perceptibil flutură pe chipul lui Tsurukawa.
— Eu nu sunt dintre aceia care se sinchisesc de astfel de lucruri.
Am rămas mut de uimire. Fiind crescut în mediu aspru de ţară, nu eram obișnuit cu astfel de gingăşii. Gestul lui Tsurukawa m-a făcut să înţeleg că şi dacă era îndepărtată bâlbâiala din existenţa mea, eu rămîneam acelaşi.
Mă simţeam bine că sunt tratat ca atare.
Ochii lui Tsurukawa, cu genele lungi, au reuşit să facă abstracţie de bâlbâiala mea şi mă accepta așa cum eram. Până în clipa aceea aveam strania impresie că a-mi ignora bâlbâiala însemna de fapt distrugerea acelei existenţe care se numea EU.
Mă simţeam liniștit şi fericit în acelaşi timp.
Mă mir că n-am mai putut uita niciodată Templul de aur aşa cum arăta el în clipa aceea.
Am trecut amândoi prin faţa portarului care moţăia, am mers pe cărarea pustie ce trecea pe lîngă zid și am ajuns în fața Templului de aur.
Scena mi-e vie în minte. An stat amîndoi, unul lângă altul, pe malurile lacului Kyoko, în cămăși albe. Şi în faţa acestor două chipuri, nedespărţite de nimic altceva, se înălța Templul de aur. În această ultimă vară, în aceste ultime vacanțe de vară - ba chiar ultima - tinereţea noastră plutea ameţitor pe o muchie. Templul de aur stătea pe aceeaşi muchie, în faţa noastră, ne vorbea. Aşteptarea raidurilor aeriene ne apropiase şi mai mult de templu.
Razele plăcute ale soarelui de vară târzie decorau acoperișul nivelului Kukyocho cu o foiţă aurie, iar lumina ce cădea drept pe templu sporea şi mai mult opacitatea lui nocturnă.
Până acum mă apăsase veșnicia templului, ţinându-mă la distanță; dar destinul lui iminent, posibilitatea de a pieri din cauza unei bombe îl apropia 36
de destinul nostru. S-ar putea ca Templul de aur să fie distrus înaintea noastră. La gândul acesta mi se părea că el trăieşte, ca şi noi.
Dealurile din jur, cu pinii lor roșietici erau învăluite de ţârâitul greierilor, încât aveai impresia că nenumăraţi preoţi invizibili cântau rugăciunea pentru Stingerea Focurilor: Guagya cântau ei, gyaki gyaki, nun nun, shifura shifura, harashifura harashifura!
Această clădire minunată se va transforma curând în cenușă, gândeam eu. De aceea, poate, imaginea mea despre Templul de aur începu să se suprapună treptat peste templul însuși, în toate detaliile, exact cum copia făcută pe hârtie de calc se suprapune perfect pe desenul original: acoperișul din imagine se suprapunea peste acoperișul adevărat, Sosei peste Sosei-ul care se întindea dincolo de lac, balustradele și ferestrele de la Kukyocho peste acele balustrade și ferestre. Templul de aur nu mai era o clădire de nezdruncinat. Se transformase, de fapt, într-un simbol al evanescenţei lumii adevărate. Datorită gîndurilor care mă frămîntau, adevăratul templu nu era cu nimic mai prejos decît cel din imaginaţia mea. S-ar putea ca mâine să
plouă cu foc din cer; atunci pilonii aceia subţirei, frumoasele curburi ale acoperișului vor fi transformate în cenușă și n-o să avem cum să-l mai privim. Dar deocamdată se înălța senin în faţa noastră, în toate detaliile, scăldându-se în lumina aceea ca un foc de vară.
Dincolo de dealuri apărură câţiva nori măreţi, asemenea celor pe care-i văzusem cu coada ochiului cînd se cânta sutra la funeraliile tatii. Erau plini de un soi de lumină amorțită şi priveau la delicata construcție a templului.
În lumina puternică de vară Templul de aur părea să-şi piardă detaliile de formă; păstra obscuritatea mohorâtă și rece absorbită în el însuși iar cu conturul misterios ignora pur și simplu lumea uluitoare care-l înconjura.
Doar pasărea phoenix de pe acoperiş își prinse bine picioarele de piedestal încercând să nu se clatine din cauza luminii orbitoare a soarelui.
Plictisit de contemplarea mea îndelungată a templului, Tsurukawa luă
de jos o pietricică și, cu mișcarea graţioasă a aruncătorului, o zvârli drept în mijlocul umbrei pe care templul o arunca pe lacul Kyoko. Apa se undui printre lintiţe și frumoasa şi fragila construcţie se prefăcu în praf şi pulbere.
Anul care a urmat, pînă la terminarea războiului, a fost perioada în care m-am simţit cel mai apropiat de Templul de aur, în care m-a preocupat 37
cel mai mult existența lui în afara primejdiei, total absorbit de frumuseţea lui. A fost perioada în care mi s-a părut că am coborât templul la acelaşi nivel cu mine şi, crezând acest lucru, am fost capabil de o iubire fără
margini. Cu toate acestea, templul nu mi-a dat nimic din influenţa lui nefastă, nimic din veninul său.
M-a încurajat gândul că Templul de aur şi cu mine împărtăşeam același pericol pe lumea aceasta. Şi în acest pericol reușisem să găsesc un intermediar care să mă lege de frumuseţe. Simţeam că s-a creat o punte între mine și lucrul care pînă atunci mă respinsese, mă ţinuse la distanţă.
Mă ameţea gîndul că focul care mă va distruge pe mine va distruge probabil şi templul. Existând sub același blestem, la cheremul aceluiași destin damnat, mistuitor, templul și cu mine ajunsesem să trăim în lumi de aceeași dimensiune. Precum trupul meu șubred şi urât, cel al templului, oricât părea el de tare, era din cărbune inflamabil. Uneori simțeam că ar îi posibil să zbor din locul acesta, luând templul cu mine, ascunzându-l în propria-mi carne, în propriul meu sistem - exact cum un hoţ înghite preţioasa bijuterie când își simte urmăritorul aproape.
Tot anul n-am mai învăţat nicio sutra, n-am mai citit nicio carte; în schimb am fost ocupat zi de zi, de dimineaţă până noaptea cu etica, cu manevrele, cu arta militară, cu munca în fabrică şi antrenamentul pentru o eventuală evacuare forțată. Firea mea visătoare a devenit și mai visătoare, şi datorită războiului, viața de toate zilele s-a înstrăinat şi mai mult de mine.
Pentru noi, băieții, războiul era o experienţă iluzorie, lipsită de orice realitate materială, ceva ca o rezervă izolată de spital în care ești complet rupt de sensul vieții.
După ce primele B-29 au atacat orașul Tokyo, în noiembrie 1944, toată
