— Nu aveam nimic împotriva lui ; nici măcar nu pot să spun că nu-l iubeam.
— Atunci de ce nu ești trist?
— Da, asta cam așa e. Nici eu nu înţeleg.
Pus în faţa unei probleme atât de dificile, Tsurukawa se ridică.
— Atunci, pesemne că ai avut parte de vreo întâmplare neplăcută.
— Zău că nu știu, am răspuns eu.
Vorbindu-i, mă întrebam și eu de ce îmi face atâta plăcere să stârnesc îndoială în mințile altora. În ceea ce mă privea, eu n-aveam nici cea mai mică
urmă de îndoială. Problema era foarte clară: sufeream psihic din cauza bâlbâielii. Niciodată nu mă puteam exprima la timp. Poate de aceea simţeam eu că moartea tatii şi tristețea mea n-au nici o legătură una cu alta. O mică
nepotrivire în timp, o uşoară întârziere face mereu ca sentimentele și 32
evenimentele prin care am trecut să se înapoieze la starea lor fără noimă, incoerentă, care, în ceea ce mă priveşte, este probabil starea lor de bază.
Când sunt trist, mă cuprinde regretul brusc și fără nici un motiv: nu are nicio legătură cu un anume eveniment.
Iar sunt incapabil de a-i explica toate acestea noului meu prieten.
Tsurukawa se porni pe râs până la urmă.
— Ce ciudat ești !
I se scutura cămașa de pe el de râs. Razele soarelui, care se strecurau printre ramurile unduitoare ale copacilor, mă făceau să mă simt fericit. Viața mea era cutată precum cămașa tânărului de lîngă mine. Dar, așa încrețită, ce albă strălucea cămașa lui în lumina soarelui! Cine știe, poate și eu?
Făcând abstracţie de lumea exterioară, templul își continua existența conform principiilor sectei Zen. Vara nu ne sculam niciodată mai târziu de ora cinci. Scularea însemna de fapt „acţionarea conform normelor“. De îndată ce ne trezeam, ne făceam datoria de dimineaţă cântând sutra. Aceasta era cunoscută sub denumirea de „revenire triplă“ și-o recitam de trei ori.
După aceea măturam interiorul templului și ștergeam pe jos cu cîrpa. Urma micul dejun numit „întrunirea la fiertura de orez“, timp în care ascultam o anume sutra. După micul dejun ne așteptau tot felul de treburi, cum ar fi: plivitul, curățirea grădinii, tăiatul lemnelor. Apoi, în zilele de cursuri, plecam pe la școlile noastre.
La întoarcere, ne luam „doctoria“, cum se numea masa de seară, urmată uneori de o prelegere ţinută de stareţ din scrierile sacre.
La ora nouă venea „deschiderea pernei“, adică ora culcării.
Cam așa se prezenta programul meu zilnic și semnalul care mă trezea în fiecare dimineață era clopoţelul pe care-l suna preotul ce răspundea de bucătărie şi de ritualul meselor.
La început se presupunea că o să fim cam o duzină de oameni la templu, adică la Rokuonji. Dar în urma recrutării pentru serviciul militar și a muncii obligatorii, singurii locuitori, în afara ghidului (trecut de șaptezeci de ani), bucătăreasa (trecută de șaizeci), diaconul, vice-diaconul, mai eram cei trei jiso.
33
Cei bătrâni erau demodaţi şi doar pe jumătate vii, pe când cei tineri erau virtual copii.
Diaconul mai avea pe cap și contabilitatea templului care era considerată „sarcină auxiliară“.
La câteva zile după sosire, mi se încredinţase ducerea ziarelor la locuinţa stareţului (pe care-l numeam „bătrânul profesor“). Ziarul sosea cam la ora la care noi ne terminam treburile dimineţii inclusiv curăţenia. Nu era ușor pentru noi, cei trei jiso, să ștergem într-un timp atât de scurt toate coridoarele templului cu peste treizeci de camere. De îndată ce terminam, mergeam la poartă să iau ziarele, treceam prin coridorul de la intrare unde se afla Camera Mesagerilor, treceam apoi prin spatele Camerei Vizitatorilor, îmi croiam drum printr-un coridor care ducea la Marea Bibliotecă unde astepta „bătrânul profesor“. Coridoarele proaspăt șterse erau încă umede iar pe alocuri, unde se mai afla cîte o gaură în duşumea, apa adunată acolo sclipea în razele soarelui de dimineață și mă udam pînă la glezne. Vară fiind, senzația era plăcută. Îngenuncheam apoi în faţa bibliotecii și strigam :
— Părinte, pot să intru?
— Îhî! răspundea el.
Înainte de a păşi în cameră, îmi ştergeam picioarele ude cu poala anteriului, smecherie pe care o învățasem de la colegi.
Eram foarte conștient de mireasma puternică şi proaspătă a lumii exterioare care pătrundea prin ziarul tipărit şi, aruncând o privire titlurilor, am citit: „Este inevitabil raidul aerian asupra orașului imperial"
S-ar putea să pară ciudat, dar pînă atunci nu mă gândisem niciodată să
fac vreo legătură între Templul de aur și raidurile aeriene. De la căderea Saipanului, deveniseră inevitabile raidurile aeriene și pe insula principală, iar autorităţile solicitau urgent planuri de evacuare a unei părți din Kyoto; totuși, în ce mă privea, nu mi se părea să fie vreo legătură între existența semi-eternă a Templului de aur și dezastrul raidurilor aeriene.
După părerea mea, templul indestructibil și forța ştiinţifică a focului trebuie să perceapă deosebirile totale dintre ele și, chiar dacă se întîlnesc, se furișează automat unul pe lângă celălalt. Adevărul este însă că Templul de aur era ameninţat de pericolul de a arde pînă-n temelii într-un raid aerian.
Într-adevăr, dacă lucrurile continuau tot așa, Templul de aur se transforma sigur în cenușă. De îndată ce această idee prinse rădăcini în mintea mea, frumusețea tragică a templului spori și mai mult.
34
Era într-o după-amiază de vară târzie, cu o zi înainte de începerea școlii. Starețul plecase pe undeva să ţină o slujbă comemorativă împreună cu vice-diaconul. Tsurukawa mă invitase să vedem un film dar pentru că pe mine nu prea mă amuza ideea, renunţă și el imediat; aşa era Tsurukawa.
Primind o permisie de cîteva ore, am părăsit templul cu chipiurile de colegiu pe cap și cu jambiere la pantalonii noștri kaki. Templul se scălda în căldura zilei de vară și nu era nici un vizitator prin preajmă.
— Ei bine, unde mergem ? întrebă Tsurukawa.
I-am răspuns că înainte de a pleca undeva aș vrea să mai privesc o dată, pe îndelete, Templul de aur pentru că începând de mâine n-o să-l mai putem vedea la ora aceasta și pentru că în timp ce vom munci în fabrică s-ar putea întîmpla ca templul să se transforme în cenușă în urma vreunui raid aerian.
M-am poticnit şi m-am bâlbâit pînă i-am explicat, dar Tsurukawa m-a ascultat surprins și ușor enervat. Cînd mi-am terminat micul meu discurs, fața îmi era lac de sudoare de parcă aș fi spus cine știe ce lucru rușinos.
Tsurukawa era singura persoană căreia îi mărturisisem ciudatul meu atașament față de Templul de aur. Privindu-i chipul însă nu i-am descifrat decît acea privire iritată pe care mă obișnuisem s-o văd la cei care încercau să-mi descifreze bâlbâiala. Astfel de oameni trebuie să înfrunt eu! Cu astfel de oameni am eu de-a face! Când destăinui taine importante, când încerc să-i fac pe alţii să vibreze la vederea frumosului de care mie mi se umple sufletul, cînd mă deschid lumii - ei bine, trebuie să dau piept cu astfel de chipuri.
