— Doamne Dumnezeule ! am spus eu bâlbâindu-mă îngrozitor. Oare e chiar vie?
— Şi eu mă gândeam la asta. Arată ca o păpușă, nu? răspunse Tsurukawa care stătea rezemat de balustradă fără să-şi poată lua ochii de la femeie.
Chiar în clipa aceea își făcu apariţia dinspre un colț al camerei un tânăr ofiţer îmbrăcat în uniformă. Se așeză, ţeapăn, în fața femeii, la câţiva pași de ea. Se priviră tăcuţi un timp.
Femeia se ridică şi dispăru fără nici o vorbă în întunericul culoarului.
După un timp se întoarse cu o ceaşcă de ceai în mână; mânecile ei lungi se legănau în mers. Îngenunche în faţa bărbatului şi-i oferi ceaiul. După ce-i dădu ceașca conform etichetei, se întoarse la locul ei. Bărbatul spuse ceva.
Nu se atinse de ceașcă. Clipa următoare păru extrem de lungă şi de încordată. Femeia își înclină mult capul.
Atunci se întâmplă ceva de necrezut. Ţinându-se în continuare foarte dreaptă, femeia desfăcu gulerul kimonoului. Se auzea foșnetul mătăsii pe cînd o trăgea de sub brâul legat strâns. I-am văzut apoi pieptul alb. Mi-am ținut răsuflarea. Femeia luă unul din sâni în mână. Ofiţerul îi întinse ceșcuţa închisă la culoare şi îngenunche în faţa ei. Femeia își frecă sânul cu ambele mâini.
Nu mai ştiu dacă am văzut totul dar am simţit limpede, ca și cum s-ar fi petrecut sub ochii mei, cum laptele alb, călduț, ţâșni din pieptul ei în ceaiul verde închis, făcu spume în ceașcă, se scufundă apoi în lichid lăsând doar picături albe la suprafaţă. Suprafaţa liniștită a ceaiului se tulbură şi se înspumă de la pieptul alb.
42
Bărbatul duse ceaşca la gură şi bău ceaiul cel misterios până la ultima picătură. Femeia îşi ascunse sânul în kimono.
Tsurukawa și cu mine am privit scena înmărmuriţi. Mai târziu, cînd am analizat situaţia la rece, am ajuns noi la concluzia că trebuie să fi fost o ceremonie de despărțire între ofițerul care pleca pe front şi femeia care-i purta copilul. Dar emoţiile pe care le-am trăit în clipele acelea au făcut imposibilă orice explicaţie logică. Fiind atât de concentrați, nici n-am mai avut timp să observăm că bărbatul şi femeia părăsiseră camera nelăsând în urma lor decât covorul mare, roșu.
I-am văzut minunatul profil alb şi sânul alb splendid. După ce a plecat femeia, m-a obsedat ceva toată ziua aceea și zilele care-au urmat.
Femeia aceasta nu era altcineva decît Uiko.
Reînviase.
CAPITOLUL III
SE ÎMPLINEA UN AN de la moartea tatii.
Mama avu o idee ciudată. Deoarece eu nu puteam pleca acasă din cauza practicii la fabrică, s-a gîndit să vină ea la Kyoto şi să aducă ea piatra funerară de pe mormântul tatii pentru slujbă. Bineînţeles că nu avea bani ca să plătească slujba, așa că i-a scris stareţului Dosen apelând la milostenia lui.
Starețul dădu ascultare rugăminţii ei şi mă înștiință şi pe mine. O făcea de dragul fostului său prieten.
Vestea nu m-a încântat deloc. Pentru un anume motiv, am evitat până
acum să scriu despre mama. Nu prea am chef să mă ating de nimic din ceea ce e legat de ea.
Nu i-am reproșat mamei absolut nimic în legătură cu un anume incident. Nici măcar n-am vorbit despre asta vreodată. S-ar putea ca ea să
nu-și fi dat seama că eu știu ceva. Dar de când s-a întâmplat ce s-a întâmplat, n-am mai putut-o ierta.
Era în prima mea vacanță de vară după ce am fost dat în grija unchiului meu din Maizuru. La vremea aceea, o rudă de-a mamei, pe nume Kurai, se întoarse la Nariu de la Osaka după ce dăduse faliment. Soţia lui, dintr-o 43
familie înstărită, n-a vrut să-l ia cu ea acasă și Kurai s-a aciuat în templul tatii până când s-au limpezit lucrurile.
Nu prea aveam plase împotriva țânţarilor la templu. Era o minune că
nu ne-am îmbolnăvit, mama și cu mine, de boala tatii, deoarece dormeam sub aceeași plasă; și acum mai era şi Kurai cu noi. Îmi amintesc că într-o noapte de vară ţârâia un greiere în grădină. Probabil el m-a trezit. Se auzea deslușit zgomotul valurilor și partea de jos a plasei de un verde deschis fâlfâia în briza mării. Numai că mişcarea ei era foarte ciudată.
Plasa împotriva ţânţarilor începea să se umfle odată cu vântul, apoi tremura şovăitor, ca și când ar fi lăsat vîntul să se filtreze prin ea.
Dar nu se plia după cum bătea vântul, ci părea să-l abandoneze şi să-l priveze de putere. Mi s-a părut că aud un zgomot, ca foșnetul de bambus, a ceva care se freca de rogojinile de paie: era plasa care se freca de dușumea.
Acesteia i se transmitea o anume mișcare ce nu venea de la vânt. O
mișcare mai rafinată decât a vântului; o mișcare ce se răspândea asemeni valurilor, unduindu-se pe toată lungimea plasei, făcând ca materialul aspru să se contracte spasmodic, iar bolta ei, privită dinăuntru, să arate ca suprafaţa unui lac ce se umflă, tulburat. Să fi fost vreo creastă a unui val zămislit de vreun vapor ce despica valurile în zare sau era reflectarea de la distanţă a unui val rămas pe urmele vaporului care a trecut pe-aici?
Mi-am întors speriat privirile într-acolo. Cum priveam cu ochii larg deschiși în beznă, am avut senzaţia că un sfredel îmi străpunge pupilele.
Eram culcat lingă tata; plasa împotriva ţânțarilor era mult prea mică
pentru patru persoane și probabil m-am zvârcolit în somn şi m-am împins într-un colţ, astfel că o bucată mare de cearșaf alb șifonat mă despărțea acum de ceea ce văzusem; tata, ghemuit chiar în spatele meu, îmi respira exact pe gât.
Tocmai respiraţia lui neregulată și ușor sacadată m-a făcut să-mi dau seama că era treaz; se abținea să tușească. Brusc, mi-am simțit ochii acoperiţi de ceva mare și cald şi n-am mai văzut nimic. Am înţeles pe loc.
Tata își întinsese mâinile ca să mă împiedice să văd.
Asta se întâmpla cu mulţi ani în urmă, pe când aveam numai treisprezece ani, dar amintirea acelor mâini îmi este încă foarte vie. Mâini extraordinar de mari. Mâini care m-au cuprins de la spate, ca să-mi împiedice priveliştea iadului pe care tocmai îl văzusem.
44
Mâini venind parcă de pe altă lume. Nu știu dacă a făcut lucrul acesta din dragoste, din milă sau de ruşine; dar mâinile acelea au izolat instantaneu lumea îngrozitoare cu care eram confruntat şi au îngropat-o în întuneric.
Sub mâinile acelea am făcut un semn ușor de aprobare și de la acel semn tata şi-a dat seama imediat că am îmţeles și că sunt gata să aprob tacit; şi-a retras mâinile de pe mine.
Și apoi, exact cum îmi porunciseră mâinile acelea, mi-am ţinut ochii mai departe închiși şi am rămas nemișcat, fără să mai pot adormi până
