lumea se aștepta să urmeze Kyoto. Visul meu secret era ca întregul Kyoto să
fie cuprins de flăcări. Acest oraș era prea neliniștit ca să-şi păstreze vechea stare de lucruri; diversele temple shintoiste şi budiste uitau de cenușa fierbinte care se născuse dinăuntru. Când îmi amintesc de marea bătălie de la Ojin care distrusese acest oraş, simțeam că orașul Kyoto își pierduse din frumuseţe tocmai datorită faptului că nu mai avusese de mult parte de focul războiului.
Mâine Templul de aur va arde cu siguranță până la temelii. Silueta care ocupa spațiul acela va dispărea. Chiar şi pasărea din vârful templului va 38
reînvia ca adevărata phoenix şi-și va lua zborul spre înălțimi. Însuși Templul de aur care până atunci fusese încorsetat, se va elibera de conveniențe și va pluti, ici-colo, răspândind o lumină palidă pe lac și pe apele întunecate ale mării.
Am tot așteptat, dar nici un raid aerian asupra orașului Kyoto. Chiar cînd am citit în ziare, pe data de 9 martie anul următor, că întregul Tokyo era o mare de flăcări şi dezastrul se tot extindea, Kyoto era acoperit de un cer senin de primăvară timpurie.
Eram disperat de atâta aşteptare şi încercam să mă conving că acest cer de primăvară timpurie ascundea de fapt doar focuri şi distrugeri, așa cum un geam de sticlă sclipitor ascunde ce se găsește în spatele lui. După
cum am mai spus eram tare lipsit de simţire.
Nici moartea tatii, nici sărăcia mamei nu-mi prea afectau sufletul. Ceea ce visam eu era ceva ca un compresor uriaș divin care să provoace dezastru, cataclisme și tragedii supraomenești, care să nimicească sub puterea lui distrugătoare toate ființele și toate obiectele, indiferent dacă erau frumoase sau urâte. Uneori strălucirea neobişnuită a cerului de primă-vară îmi părea lumina lamei reci a unui topor suficient de uriaş ca să cuprindă întreaga lume. Apoi așteptam ca acest topor să cadă - să cadă cu o astfel de viteză, încît nimeni să nu mai aibă nici o clipă de răgaz.
Mă mai obsedează și acum ceva straniu. Inițial nu mă stăpâneau astfel de gânduri întunecate. Preocuparea mea, şi era singura mea problemă
adevărată, era doar frumuseţea. Dar nu cred că războiul m-a afectat umplându-mi mintea cu gînduri lugubre. Când oamenii se concentrează
asupra ideii de frumos, ei, fără să-și dea seama măcar, se confruntă cu cele mai întunecate gânduri ce există în lume. Aşa cred eu că sunt făcute ființele omenești.
Mi-aduc aminte de o întâmplare petrecută în Kyoto spre sfârșitul războiului. Era de necrezut, dar n-am fost singurul martor. Tsurukawa era lângă mine.
Într-o zi când s-a întrerupt curentul, Tsurukawa și cu mine tocmai vizitam templul Nanzen pentru prima oară. Am străbătut drumul de acces la templu și am ajuns la podul de lemn de lângă pontonul de unde plecau bărcile.
Era o zi senină de mai. Pontonul nu se mai folosea iar balustrada care ducea până la el ruginise și se acoperise de buruieni. Printre buruieni își 39
înălțau căpșorul nişte floricele plăpânde ce tremurau în bătaia vîntului. Până
în punctul de unde începea panta, apa era murdară și stătătoare iar umbrele cireşilor de pe partea noastră se scufundaseră cu totul în apă.
De pe pod priveam apa absenţi. Dintre toate amintirile de război, astfel de momente lasă cea mai puternică impresie. Aceste clipe scurte de neatenţie te pândeau peste tot, precum petele de cer albastru ce privesc prin deschizăturile făcute în nori. E ciudat că tocmai un moment ca acesta mi-a rămas mie întipărit în minte, ca și cînd ar fi fost prilej de plăcere sfâşietoare.
— E plăcut, nu? spusei eu zâmbind.
— Îhî, răspunse Tsurukawa și zâmbi şi el.
Simțeam amândoi foarte intens că aceste câteva ore ne aparţin numai nouă.
Cărarea pietruită era încadrată de un șanț cu apă curată pe care se unduiau plante acvatice. Curând se ridică în faţa ochilor noştri Poarta Sanmon. Nu se zărea picior de om prin împrejurimile templului. Printre verdeaţa proaspătă, ţiglele de pe acoperiş străluceau puternic ca şi cum în clipa aceea ar fi fost pusă acolo o carte mare argintie. Ce putea să însemne războiul în astfel de momente? Într-un anumit punct, într-o anume clipă, mi se părea că războiul devenise un incident spiritual fantomatic ce nu putea exista de sine-stătător, în afara conștiinței omenești.
Poate tocmai pe această Poartă Sanmon păși odinioară vestitul tâlhar Ishikawa Goemon și, de acolo, de sus, privi fascinat florile, în toată
splendoarea lor. Eram amândoi într-o dispoziție sufletească excepțională ca niște copii nevinovaţi. Deşi trecuse deja vremea florilor de cireș, aceștia aeoperindu-se de frunze, ne-am gândit că n-ar strica să le admirăm și noi din locul din care privise Goemon. Am plătit taxa de intrare și am urcat scările abrupte de lemn, complet înnegrite. În sala din vârf destinată dansurilor religioase, Tsurukawa dădu cu capul de tavanul scund. Am râs de el dar imediat m-am lovit și eu. Ne-am întors, am urcat până în capul scărilor și am ieșit în vîrful turnului.
După ce-am urcat scările înguste ca cele de pivniță, ne-am simtit minunat când am ajuns iar să ne expunem trupurile decorului exterior. Am privit cireșii și pinii, pădurea Templului Heian care se întortochea în zare, dincolo de șirurile de clădiri, lanțul de munţi - Arashiyama, Kitanokata, Kibune, Minoura, Kompira - ce-și înălțau siluetele vagi undeva la extremităţile oraşului Kyoto. După ce ne săturasem să le privim, ne-am scos pantofii și am intrat plini de respect în templu, ca nişte jiso adevăraţi. Pe jos erau întinse douăzeci și patru de rogojini. În mijloc se afla statuia Shaka și 40
ochii a șaisprezece Arhaţi15 străluceau în întuneric. Sala aceasta se numea Gohoro sau Turnul celor cinci phoenix.
Templul Nanzen aparţinea aceleiași secte Rinzai ca și Templul de aur, dar pe când cel din urmă ţinea de şcoala Sokokuji, primul era centrul școlii Nanzenji. Cu alte cuvinte, noi ne aflam acum într-un templu ce ţinea de aceeași sectă ca și al nostru, dar aparţinea de altă şcoală. Stăteam acolo ca niște elevi obișnuiţi, cu un ghid în mână şi priveam în jur la picturile viu colorate de pe tavan, atribuite lui Tanyu Morinobu din școala Kano și lui Hogen Tokuetsu din şcoala Tosa. Pe o parte a tavanului erau pictaţi îngeri cu aripile întinse spre cer, cântînd la flaut și la biwa16. În altă parte, o kalavinka cu un bujor alb în cioc bătea din aripi. Este o pasăre cu voce melodioasă
despre care se spune în sutra că trăiește pe muntele Sessan: partea din faţă
are forma unei fete durdulii, iar cea din spate este de pasăre. În centru se afla pictată o pasăre mitică care se presupune a fi surata celei de pe Templul de aur; dar aceasta părea un curcubeu splendid, complet diferită de pasărea sobră, aurie care îmi era atît de familiară.
Am îngenuncheat şi ne-am împreunat mâinile a rugăciune în faţa statuii lui Shaka17.
Apoi am părăsit templul. Ne era acum greu să ne târâm din turn jos.
Ne-am rezemat de balustrada dinspre sud, din capul treptelor pe care le urcaserăm. Aveam impresia că văd undeva, în faţa ochilor, o spirală mică, frumoasă, colorată. Trebuie să fi fost o imagine consecutivă a culorilor splendide pe care tocmai le zărisem pe picturile tavanului. Acest sentiment de comprimare de culori era ca şi când pasărea kalavinka se ascundea undeva, printre aceste frunze tinere, sau pe nişte crengi din pinii ce se întindeau jos, sub ochii noştri şi ca şi cum aceasta m-ar fi lăsat să arunce o privire într-un colţ al aripilor ei minunate.
Dar nu era așa. Peste drum, sub noi, se afla chilia Tenju. O cărare pavată cu pietre late, ale căror colțuri se atingeau, ducea prin grădina în care erau plantați nişte arbuști spre o sală mare cu uși glisante. Se puteau zări detalii ale alcovului şi ale rafturilor aşezate în trepte. Covorul de pe jos, de un roșu aprins, îți sugera limpede că această cameră servea la ceremonia 15 Arhaţii sînt oameni sfinţi care dobîndesc starea de eliberare (Nirvana) prin autoconcentrare (n.ed.)
16 Mandolină japoneză (jap.) (n. tr.).
17 Statuia lui Buddha (n. tr.).
41
ceaiului. Acolo stătea o femeie. De fapt ea mă frapă. În timpul războiului nu ţi se oferea prea des ocazia să vezi femei îmbrăcate în kimonouri cu mâneci largi, atât de strălucitoare. Dacă îndrăznea cineva să se îmbrace ca ea şi să
iasă pe stradă, era apostrofat pentru lipsă de bun simţ și se întorcea acasă să
se schimbe. Se percepeau greu detaliile desenului de pe kimono, dar am observat flori pictate și brodate pe un fond albastru deschis, iar pe brâul roșu fire aurii strălucitoare. Aveam senzaţia că aerul ambiant primea lumină
de la strălucirea kimonoului ei. Tânăra femeie frumoasă şedea pe rogojină, într-o poziție ce-ţi sugera multă graţie; profilul ei ieşea în evidenţă de parcă
era sculptat și în primele momente m-am întrebat dacă este totuși ființă vie.
