Deci numai umbra mea se putea zări pe pietricelele ce se prăjeau la soare. Şi ca să înţelegeţi bine situaţia, eu eram de o parte, iar Templul de aur de cealaltă parte. Am simțit că legătura mea cu templul a suferit o schimbare faţă de clipa în care l-am zărit pentru prima oară. În momentele dificile, cum ar fi înfrîngere sau suferință naţională, Templul de aur era în elementul său; în astfel de momente era sublim, sau cel puţin vroia să pară sublim. Nu a fost așa până azi. Fără îndoială că faptul că scăpase până la urmă de raidul aerian și era acum în afara oricărui pericol i-a restituit vechea expresie care părea să spună: „sunt aici din timpuri străvechi și voi rămîne aici o veșnicie.“
Stătea acolo într-o tăcere desăvârşită, ca o piesă de mobilă elegantă
dar inutilă, având folia interioară străveche de aur protejată de glazura soarelui de vară, ce-i dubla parcă pereţii exteriori. Rafturi mari şi goale expuse la verdele arzător al pădurii. Ce obiecte ornamentale se puteau pune pe astfel de rafturi? Nimic nu se potriveşte cu dimensiunile lor cu excepţia vreunei cădelniţe fantastic de mari sau a vreunui fleac cu adevărat colosal.
Dar Templul de aur pierdu cu totul astfel de lucruri; esenţa i se dizolvă
brusc, etalându-și o formă ciudat de ştearsă. Cel mai straniu lucru era însă
faptul că deşi mă încântase prin frumuseţea lui de nenumărate ori, mie acum mi se părea cel mai frumos. Niciodată nu și-a etalat o frumuseţe atât de dură - o frumuseţe care depășea chiar propria-mi imagine, da, care întrecea cu mult realitatea, o frumuseţe ce nu suporta comparaţie cu nimic din ce era evanescent! Niciodată nu i-a strălucit atât de puternic frumuseţea, respingând orice încercare de a-i găsi o semnificație.
Nu exagerez deloc dacă mărturisesc că pe când stăteam cu privirile aţintite la templu, picioarele îmi tremurau și fruntea îmi era acoperită de broboane de sudoare. O dată, mai demult, când mă întorsesem la ţară după
ce văzusem templul, părţile lui componente și de fapt întreaga clădire răsunau armonios, ca o melodie minunată. Dar ceea ce auzeam de data aceasta era linişte totală, tăcere desăvârșită. Templul de aur se înălța în fața mea ca o înspăimântătoare pauză dintr-o piesă muzicală, ca o tăcere răsunătoare.
51
— S-a rupt legătura dintre mine şi Templul de aur, mi-am zis. Imaginea mea că templul și cu mine locuim în aceeași lume s-a destrămat. Mă voi întoarce la fosta mea stare, dar va fi și mai fără de ieşire decât până acum.
O stare în care eu exist pe de o parte, iar frumuseţea pe de altă parte. O
stare care nu se va ameliora atâta vreme cât dăinuie această lume.
Pierderea războiului a fost pentru mine o experienţă a disperării. Şi acum văd în faţa ochilor lumina aceea de vară ca o flacără a zilei înfrângerii: 15 august. Se spunea că toate marile valori s-au prăbușit; dar în sinea mea, dimpotrivă, s-a deșteptat eternitatea, a reînviat şi-şi cerea drepturile.
Eternitatea care mi-a spus că Templul de aur va rămâne pe veci acolo.
Eternitatea care cobora din înalturi, lipindu-ni-se de obraji, de mâini, de stomac şi îngropându-ne cu totul în cele din urmă. Ce lucru blestemat! Da, în ţârâitul greierilor ce răsuna dinspre colinele din jur eu auzeam această
eternitate, ca un blestem pe capul meu, care mă ferecase în mortarul auriu.
La slujba din seara aceea, înainte de a merge la culcare, ne-am rugat în special pentru liniștea Majestății Sale Împăratul şi pentru sufletele celor uciși în război. Ne obișnuisem încă de la începerea războiului cu veșminte simple, dar în seara aceea stareţul era îmbrăcat în straiele de sărbătoare pe care nu le mai scosese la lumină de ani de zile. Faţa aceea durdulie și neprihănită (aveai impresia că şi ridurile s-au șters) părea rumenă și sănătoasă azi, debordând de satisfacţie. Foșnetul rece al hainelor lui preoțești se auzea limpede în templu, în noaptea aceea călduroasă.
După recitarea sutrei, toată lumea a fost chemată în camera starețului să-i asculte predica. Alesese pilda patrusprezece din Mumonkan19: „Nansen omoară o pisică“ (ce apare și în pilda şaizeci și trei din Hekiganroku sub numele de „Nansen omoară o pisicuţă“ și în pilda șaizeci și patru sub numele de „Choshu poartă o pereche de sandale pe Cap“). Era cunoscută ca fiind una din cele mai dificile probleme ale sectei Zen încă din timpuri străvechi.
În perioada Tang trăia un binecunoscut preot Chan pe nume Pu Yiian care locuia pe muntele Nan Chiian și de aceea i se spunea Nan Chiian (Nansen - în citire japoneză). Într-o zi, când toţi călugării ieșiră la tunsul ierbii, apăru în templul liniștit din munte o pisicuţă. Toată lumea era curioasă s-o vadă. Au fugit după bietul animal şi l-au prins. Acesta deveni 19 Colecţie de patruzeci şi opt de koan (parabole) bazate pe anecdotele maeştrilor Zen, compilate de preotul chinez Wu-men (Mumon) în anul 1228 (n.ed) 52
obiect de dispută între aripa estică şi cea vestică a templului: fiecare vroia să-l ţină pentru el.
Părintele Nansen care urmărea cearta lor, înșfăcă pisicuţa de ceafă și ducîndu-i secera la gât spuse: „Dacă sunteți capabili să spuneţi ce trebuie, pisicuţa este salvată ; dacă nu, va muri!“ N-a fost nimeni în stare să
răspundă, aşa că părintele Nansen omorî pisicuța şi o aruncă.
La lăsarea serii se întoarse la templu mai marele discipolilor, Choshu.
Părintele Nansen i-a spus ce s-a întîmplat și i-a cerut părerea.
Choshu își scoase imediat pantofii, îi puse pe cap şi părăsi incăperea.
Văzând acestea, părintele Nansen se jeli: „Oh, dacă ai fi fost aici astăzi, viaţa pisicuţei ar fi fost cruţată.“
Aceasta era povestea în linii mari. Partea în care Choshu îşi pune pantofii pe cap era considerată ca deosebit de dificil de interpretat, dar după
spusele starețului, nu ridica nici o problemă.
Motivul pentru care părintele Nansen omorâse pisica era retezarea iluziei de eu şi stârpirea tuturor gîndurilor vane și a închipuirilor.
Dând dovadă de necugetare, tăiase capul pisicii îndepărtând astfel orice contradicții, opoziţii şi dușmănie între eu și alţii. Această faptă era cunoscută sub numele de Sabia-ucigătoare, pe cînd cea a lui Choshu -
Sabia-dătătoare-de-viaţă. Gestul lui de infinită mărinimie - să poarte el niște obiecte murdare și dispreţuite pe cap - este considerat o dovadă de noblețe budistă.
Punând astfel problema, stareţul își termină predica fără să aducă
câtuși de puţin vorba despre înfrângerea Japoniei. Parcă fuseseră vrăjiţi de şireata vulpe. N-am priceput deloc de ce alesese această problemă de filozofie Zen tocmai în ziua înfrângerii ţării. În timp ce ne îndreptam spre camerele noastre, îi împărtășeam lui Tsurukawa îndoielile mele. Și el păru surprins și dădu din cap.
— Nu înţeleg, spuse el. Cred că cine nu și-a trăit viaţa de preot nu e capabil să înţeleagă. Dar părerea mea este că secretul predicii de astăzi este că tocmai despre înfrângere nu trebuia să pomenească într-o zi ca aceasta, ci doar despre uciderea unei pisici.
Eu nu eram câtuşi de puţin nefericit că pierdusem războiul, dar privirea de mulţumire exagerată a stareţului mă făcu să mă neliniștescă.
53
Respectul pentru stareţ contribuia de obicei la păstrarea ordinii din templu. Şi totuşi, de un an de zile de când eram sub oblăduirea acestui templu, n-am reușit să simt nici dragoste, nici respect pentru stareţul nostru. Lucrul în sine nu avea prea mare importanță, dar de când mama îmi aprinse în suflet flacăra ambiţiei, începusem să-l privesc pe stareţ cu ochiul critic al băiatului de șaptesprezece ani.
Starețul era cinstit şi nepărtinitor. Dar era o cinste şi o nepărtinire de care mă credeam și eu în stare în cazul în care ajungeam stareţ. Omul acesta nu avea ceea ce se cheamă simţul umorului caracteristic unui preot din secta Zen. Mi se părea ciudat deoarece umorul era de obicei un atribut nelipsit al oamenilor grași.
Auzisem că stareţului i-au plăcut femeile în tinereţe. Cînd am încercat să mi-l imaginez dedându-se la astfel de plăceri, mă amuzam dar mă şi jenam. Ce poate simţi o femeie îmbrăţișată de un trup ca o plăcintă rotundă?
Avea probabil impresia că acel trup moale şi trandafiriu se putea întinde până la capătul lumii, de parcă se îngropa într-o masă de carne.
