Starețul templului, Tayama Dosen, fusese prieten cu tata pe vremea studenţiei. Îşi petrecuseră vreo trei ani împreună. Cei doi tineri urmaseră un seminar special la templul Shokoku (care a fost construit în timpul shogunului13 Yoshimitsu) şi după ce au trecut probele impuse de secta Zen au intrat în rândurile preoțimii. Fără nici o legătură cu aceasta, am aflat eu mult mai târziu de la părintele Dosen, într-o zi cînd era bine dispus, că el şi cu tata n-au împărtășit numai rigorile educaţiei religioase ci uneori, serile, după ce se retrăgea toată lumea, săreau zidul templului și porneau în căutare de distracţii.
13 Comandant militar japonez cu drepturi ereditare și conducător politic virtual, până la desființarea acestei funcții în 1868. (n. tr.).
22
După ce am vizitat templul, tata şi cu mine ne-am întors la pavilionul central. Am fost introduși într-o sală lungă şi spațioasă, după care am intrat în biroul stareţului din Marea Bibliotecă ce dădea spre grădina cu renumitul ei pin.
Eu stăteam drept și ţeapăn în uniforma mea, dar tata se simţi imediat în largul său.
Deşi tata şi stareţul învățaseră la aceeaşi școală, nu se asemănau deloc la înfățișare. Tata, măcinat de boală, arăta jalnic și pielea lui părea uscată şi prăfuită. Părintele Dosen însă arăta foarte bine. Pe biroul lui zăceau maldăre de pacheţele nedesfăcute, reviste, cărţi și scrisori trimise din diverse colţuri de ţară; toate acestea păreau o dovadă a bunăstării templului. Apucă niște foarfece cu degetele lui pufoase și desfăcu, cu îndemînare, unul din pachete.
— E un pacheţel cu prăjituri trimis din Tokyo, explică el. Nu prea se mai găsește așa ceva în zilele noastre. Mi s-a spus că nu le mai dau la magazin, ci le trimit direct armatei și celor din guvern.
Am băut ceai japonez delicios şi am mâncat niște prăjituri europene de care eu nu mai mâncasem niciodată. Cu cât eram mai încordat, cu atât împrăștiam mai multe firimituri pe pantalonii mei negri, strălucitori.
Tata şi stareţul își exprimau nemulţumirea la adresa celor din armată
şi a funcţionarilor care acordau toată atenţia templelor shintoiste fără să ia în seamă pe cele budiste. Şi nu numai că le desconsiderau, dar le și tiranizau; apoi au pus problema administrării templelor pe viitor.
Starețul era un bărbat durduliu. Era el ridat, dar ridurile păreau îngrijite. Avea faţa rotundă dar nasul mare, lăsând impresia unei răşine care s-a solidificat. Deşi părea un om vesel, avea totuși un aer sobru. Aveai senzaţia că toată energia se concentrase în capul acela ras care aducea cu al unui animal.
Cei doi vorbeau acum despre zilele petrecute împreună la seminar. Eu priveam Pinul-barcă din grădină. I se dăduse forma de barcă prin coborîrea ramurilor și încolăcirea lor, ramurile de la proră fiind dirijate mai sus. Se auzeau vocile unor vizitatori întîrziaţi dinspre Templul de aur, de cealaltă
parte a zidului.
23
Paşii şi vocile lor păreau că se contopesc cu aerul serii de primăvară; nu răsuna nimic strident, ci dimpotrivă, sunet gingaș și rotund.
Pe măsură ce se retrăgeau precum refluxul, mi se părea că aud cu adevărat paşi omenești ce calcă pământul. Am privit în sus la pasărea phoenix din vârful templului; ea absorbea tot ce mai rămînea din lumina înserării.
— Copilul acesta..
Auzind vocea tatii, m-am întors spre el. În încăperea învăluită în întuneric, tata îmi încredința viitorul părintelui Dosen.
— Nu cred c-am să mai trăiese mult. Te rog să ai grijă de copilul acesta.
Cât era el de preot și de obișnuit să consoleze lumea în astfel de ocazii, părintele Dosen nu a căutat de data aceasta cuvinte mângâietoare, ci a răspuns simplu:
— Bine, o să am grijă.
Mă uimi însă faptul că se apucară, voioşi, să povestească întâmplări legate de moartea unor preoţi bine cunoscuţi. Unul din ei murise spunînd:
„Vai, nu vreau să mor!“ Altul sfârşise rostind cuvintele lui Goethe: „Mai multă lumină!“ Un alt preot și-a dat obştescul sfârșit numărând banii templului.
Ni s-a oferit o cină cunoscută nouă credincioşilor budiști sub numele de „doctorie“ şi se aranjase să rămânem la templu peste noapte. După cină
l-am convins pe tata să mergem să mai vedem o dată Templul de aur, pentru că răsărise luna.
Tata era prea emoţionat din cauza întîlnirii cu starețul după atâția ani așa că se simţea epuizat; dar cînd mă auzi vorbind de Templul de aur, veni cu mine. Respira cu greutate și se rezema de umărul meu.
Luna răsări de după vîrful Fudo, luminînd spatele templului. Umbra ce-l înlănțuia părea să-l înghită încet-încet. Doar ferestrele Kato din Kukyocho mai permiteau razelor palide ale lunii să pătrundă în templu.
24
Dinspre insula Ashiwara se auzeau țipetele păsărilor de noapte ce-și luau zborul în zare.
Simţeam greutatea mâinilor ofilite ale tatii pe umărul meu. Aruncând o privire înspre umăr, am zărit în lumina lunii mâna tatii, care arăta ca cea a unui schelet.
După ce m-am întors la Yasuoka, Templul de aur, care mă dezamăgise atât de mult la prima vedere, începu să-și sporească frumuseţea pe zi ce trecea, până când, în cele din urmă, deveni mai frumos decit fusese înainte de a-l vedea. N-aș fi fost în stare să spun în ce consta frumuseţea. Se părea că
speranţele pe care le nutrisem în frumoasele mele visuri se adeveriseră, şi acum, la rândul lor, puteau servi drept impuls pentru noi himere.
Nu mai eram în căutarea unui Templu de aur iluzoriu în natură şi în obiectele din jur.
Acest Templu de aur ajunse să prindă rădăcini puternice în mine. Toţi pilonii, ferestrele Kato, acoperișul, pasărea phoenix din vîrf - toate pluteau limpede în faţa ochilor mei de parcă le atingeam cu propriile-mi mîini. Cea mai mică parte a templului era în acord perfect cu complexitatea construcţiei. Aveai senzaţia că auzi niște note muzicale disparate şi apoi întreaga compoziţie îţi inundă mintea: orice parte a Templului de aur alegeam, întreaga clădire reverbera ca un ecou.
„Era adevărat deci când îmi spuneai că Templul de aur este cel mai frumos lucru din lume“, îi scriam eu tatii în prima scrisoare.
După ce m-a dus înapoi la unchiul meu, tata s-a întors la templul lui din golfuleţul îndepărtat. Ca răspuns la scrisoarea mea, am primit o telegramă
de la mama în care mă înștiinţa că tata avusese o hemoragie puternică şi murise.
CAPITOLUL II
ODATĂ CU MOARTEA TATII copilăria mea a luat sfârşit. Întotdeauna m-a surprins faptul că perioada aceasta a fost cu totul lipsită de așa-zisele
„griji“. Şi cînd am ajuns să-mi dau seama că nu sunt nici măcar trist din 25
