Ridică mâna, mă apucă de ceafă și mă săltă. Cu toate gesturile lui brutale, vocea îi era caldă şi blândă.
— Calc-o! spuse. Trebuie s-o calci!
Incapabil să mă opun, mi-am ridicat piciorul încălțat. Americanul mă
bătu pe umăr. Piciorul mi se ridică şi am pășit pe ceva moale ca noroiul de primăvară. Era stomacul fetei.
Fata închise ochii şi gemu.
— Hai, mai tare! Nu te lăsa!
Mi-am lăsat piciorul pe fată. Lupta care se dăduse în mine când am apăsat-o prima dată făcu loc acum unei plăceri de nedescris.
„E stomac de femeie, gândeam. Acesta este pieptul. Nu mi-am putut imagina niciodată că un trup omenesc poate fi atît de elastic, că el poate reacționa cu atita mobilitate."
62
— Ajunge, spuse americanul desluşit.
Ridică fata politicos, îi șterse noroiul și zăpada de pe haine și o ajută să
se urce în maşină. El pășea înainte, fără să privească în direcţia mea; nici fata nu m-a privit deloc.
Cînd au ajuns la mașină, a lăsat-o pe fată să urce mai întâi. Se pare că se dusese efectul băuturii. Americanul se întoarse spre mine şi-mi spuse grav:
— Mulţumesc.
A vrut să-mi dea ceva bani, dar i-am refuzat. Luă atunci două cartușe de ţigări americane din maşină și mi le vârî în braţe.
Obrajii îmi ardeau și se reflectau parcă în albul zăpezii. Maşina dispăru în zare, ridicând în urma ei un nor de zăpadă. Vibram tot de emoție.
După ce mi-a mai trecut, m-am gândit la un plan. Ce-ar fi să dau și eu dovadă de puţină abilitate şi diplomaţie! Stareţului îi plăceau ţigările. Ce încântat ar fi să primească acest dar! Și fără să știe absolut nimic.
Nu trebuia să mărturisesc tot ce se întâmplase. Am făcut ce-am făcut pentru că mi s-a ordonat şi am fost constrâns. Dacă nu l-aș fi ascultat pe american, cine ştie ce-aș fi păţit!
Am mers la stareţ în Marea Bibliotecă. Diaconul îi rădea capul, fiind foarte priceput la astfel de treburi. Am aşteptat pe verandă unde strălucea puternic soarele dimineţii. Se adunase în grădină zăpada pe Pinul-barcă și sclipea strălucitor; arăta exact ca o barcă pliantă nou-nouţă.
Starețul stătea cu ochii închiși când îl rădea. Ţinea în mână o bucată de hârtie în care aduna părul tuns. Conturul capului animalic se schița tot mai mult, pe măsură ce diaconul își continua operația. După ce a terminat, diaconul înfăşură capul proaspăt ras într-un prosop fierbinte. Îndepărtă
apoi prosopul și ieşi de sub el un cap nou-născut, sclipitor, ce arăta de parcă
ar fi fost fiert.
Am reușit să-i spun ce vreau și i-am dat cele două cartușe de Chesterfield, cu o plecăciune.
Zâmbi puţin. Asta a fost tot. Apoi luă negustoreşte cele două cartușe și le puse, ca din întâmplare, pe biroul ticsit de hârtii și scrisori.
Când diaconul începu să-i maseze umerii, stareţul închise iar ochii.
A trebuit să mă retrag. Fierbeam de nemulțumire. Fapta rea și de neînțeles pe care o comisesem, ţigările pe care le primisem drept răsplată, faptul că stareţul le-a luat pur și simplu fără să ştie măcar de unde și de ce le-am primit - toate acestea trebuiau să ducă la ceva mai dramatic și mai 63
violent. Faptul că o persoană de talia starețului ignora complet ce se întâmplase constituia un motiv în plus de a-l dispreţui.
Pe cînd mă pregăteam să ies din cameră, stareţul mă opri.
— Ascultă ! spuse el. Am de gând să te trimit la Universitatea Otani de îndată ce termini şcoala. Trebuie să înveţi serios, băiatule, ca să obţii medii bune la admitere. Aceasta ar fi fost și dorinţa tatălui tău.
Vestea a fost răspândită imediat în tot templul de către diacon. Un jiso căruia stareţul îi recomandă să-și urmeze studiile mai departe, asta însemna că e un tînăr de nădejde. Se întâmpla şi pe vremuri ca jiso să meargă seară
de seară la stareț să-i maseze umerii, nutrind speranța că-l va recomanda pentru universitate şi în multe dintre cazuri ambiţioşii se realizau.
Tsurukawa, care urma să intre la Universitatea Otani pe cheltuielile părinţilor, m-a bătut pe umăr încântat cînd a auzit vestea. Alţii însă, cărora stareţul nu le promisese nicio recomandare, n-au mai vorbit cu mine după
aceea.
CAPITOLUL IV
ÎN PRIMĂVARA ANULUI 1947 începeau cursurile de pregătire pentru admiterea la universitate. Dar rezultatele obţinute de mine n-au fost considerate ceva cu totul ieşit din comun; stareţul mă proteja în continuare, iar colegii de la templu mă invidiau. Dacă priveam problema din afară, puteam să o iau drept un motiv de mândrie dar, de fapt, avansarea mea a fost întunecată de o situaţie neplăcută la care nici măcar nu vreau să mă
gândesc.
Într-o zi, când m-am întors de la școală, cam la o săptămână după ce stareţul îmi dăduse recomandarea pentru universitate, l-am văzut pe celălalt jiso, care nu primise așa ceva, privindu-mă fericit. Până atunci acest tânăr nu-mi adresase nici un cuvânt. Şi diaconul și paracliserul păreau schimbaţi.
Îmi dădeam seama totuși că se străduiesc să nu pară altfel decât până acum.
M-am dus la Tsurukawa în cameră în seara aceea și m-am plâns de schimbarea survenită în atitudinea celor de la templu faţă de mine.
64
