Dacă era un preot Zen cu adevărat, mai deştept şi cu mai mult umor, nu şi-ar fi dojenit niciodată elevul astfel. Ar fi trebuit să facă o observaţie mai energică, mai eficace. Acum nu-şi mai putea lua cuvintele înapoi, bineînțeles; dar sunt sigur că în clipa aceea a crezut că l-am urmărit intenţionat și am râs de el în bătaie de joc, ca și când l-aş fi prins în flagrant delict; de aceea se enervase și-și manifestase furia în mod atât de vulgar.
Oricum ar fi stat lucrurile, tăcerea stareţului mă neliniștea, mă apăsa zi de zi tot mai mult. Existenţa lui devenise o forță puternică, ca umbra unei molii care-ţi fâlfâie supărător prin faţa ochilor.
124
Starețul obișnuia să ia cu el unul sau doi jiso ori de câte ori era solicitat să țină vreo slujbă în afara templului. Mai demult îl însoțea întotdeauna diaconul în astfel de ocazii, dar în ultima vreme, ca parte a procesului de democratizare, toţi cinci - diaconul, paracliserul, eu și ceilalți doi jiso - îl însoțeam, pe rând. Supraveghetorul dormitorului, a cărui severitate devenise proverbială, fusese recrutat și ucis în război. Sarcinile lui au fost preluate de paracliserul între două vârste. După moartea lui Tsurukawa, un alt jiso îi luase locul.
Cam prin vremea aceea muri stareţul unui templu (care aparţinea sectei Sokokuji și care avea aceeași obârşie ca și Rokuonji) și starețul nostru fu invitat să participe la instalarea succesorului. Era rândul meu să-l însoțesc și deoarece stareţul n-a făcut nimic ca să mă evite, mă așteptam să
fie o şansă bună pentru o explicaţie între noi doi, fie la dus, fie la întors. Cu o seară înainte însă se stabili să mai vină cu noi un jiso nou, așa că speranţele mele s-au spulberat.
Cititorii care cunosc literatura Gosant32 o să-și amintească fără
îndoială de predica ţinută la intrarea lui Ishimuro Zenkyu în templul Manju din Kyoto, în anul I al erei Koan (1361). Frumoasele cuvinte rostite de noul preot la sosirea la templu, de la poarta principală până la Sala Pămîntului, apoi până la Sala Strămoșşilor şi în final până la Camera Abatelui s-au transmis din generaţie în generaţie până la noi. Arătând spre poarta principală, rosti mândru cuvinte pline de bucurie la gândul preluării noilor îndatoriri: „Înăuntrul lui Tenjo Kyucho, în faţa porţii Teijo Manju. Cu mâinile goale descui zăvorul, cu picioarele goale urc pe muntele sacru Konron“.
Începu ceremonia tămâierii. Mai întîi preotul execută Shihoko33 în onoarea marelui preot Shiho. În timpuri străvechi, când religia Zen nu era înghițită încă de convenții şi când trezirea spirituală a individului era apreciată mai mult ca orice altceva, se obișnuia ca elevul să-și aleagă
profesorul şi nu invers. Pe vremea aceea elevul primea „încuviințare“
religioasă nu numai de la preotul care l-a instruit pentru prima dată, dar şi de la mulţi alţi profesori, şi în timpul ceremoniei de tămâiere Shihoko, el trebuia să rostească în public numele profesorului pe care aspira să-l urmeze cu devotament.
32 Denumirea unui anumit gen literar creat de preoţii din templele budiste ale sectei Zen, din Kyoto şi Kamakura (n. tr.).
33 Ko — tămâie (jap.) (n. tr,).
125
Pe când urmăream această impresionantă ceremonie a tămâierii, mă
întrebam dacă, atunci când o să vină clipa succesiunii mele la Templul de aur, o să rostesc cu voce tare numele starețului, așa cum cerea obiceiul.
Poate am să încalce un obicei vechi de șapte sute de ani și am să anunț alt nume. Răcoarea din Sala Abatelui în această după-amiază de început de primăvară, mirosul îmbătător de cinci soiuri de tămâie, diadema sclipitoare din spatele celor Trei Ustensile şi nimbul splendid ce-l înconjura pe Buddha, strălucirea stiharelor purtate de preoţii care oficiau slujba.. oare cum o să
fie dacă într-o bună zi eu voi oficia ceremonia Shihoko ? Îmi imaginam cum o să-mi stea ca preot care trece prin ceremonia inaugurării. Inspirat de atmosfera riguroasă a începutului de primăvară, o să trădez cu bucurie vechiul obicei. Va participa și stareţul; auzindu-mi cuvintele o să rămână
mut de uimire și palid de furie. Pentru că am să rostesc alt nume. Alt nume?
Dar cine este profesorul care m-a iniţiat pe mine pe adevărata cale a iluminării? Nu-mi vine numele lui.. E blocat de bâlbâială şi nu se lasă rostit.
Mă bâlbâi; şi, pe măsură ce mă bâlbâi, începe să se ivească celălalt nume -
Frumuseţea, încep să spun, şi Neantul. Toţi cei de faţă izbucnesc în râs și eu rămân înțepenit locului, stângaci, printre hohotele lor.
M-am trezit brusc din visare. Starețul trebuia să îndeplinească o ceremonie și eu eram acolo ca să-l ajut. Era o mândrie pentru un jiso să fie prezent în astfel de ocazii; mai cu seamă eu trebuia să fiu foarte mândru, deoarece starețul de la Templul de aur era oaspetele de onoare printre cei care oficiau ceremonia.
După ce arse tămâia, starețul meu lovi o dată cu ciocanul de lemn cunoscut sub numele de „ciocan alb“, atestând astfel faptul că preotul care a fost instalat ca stareţ al templului nu este un ganfuto, adică un șarlatan clerical. A rostit formula tradiţională și a lovit puternic cu ciocanul alb.
Mi-am dat iar seama de forța miraculoasă pe care o avea stareţul meu.
Nu mai puteam suporta trecerea sub tăcere a evenimentului ce avu loc cu puţin timp în urmă, mai cu seamă că nu-mi puteam da seama cât o să mai dureze. Dacă eu eram înzestrat cu oarecare sentimente omenești, de ce să
nu aştept să fiu tratat cum se cuvine de oameni, ca starețul, de exemplu, cu care vin în contact? Fie că e vorba de sentimente de dragoste, fie de ură.
Luasem prostul obicei de a examina expresia feței stareţului ori de câte ori mi se oferea prilejul, dar n-am fost în stare să surprind nici urmă de sentiment. Lipsa de expresie nu era nici măcar echivalentă cu răceala.
Trebuie să fi însemnat dispreţ, dar, dacă aşa stăteau lucrurile, nu era dispreţ
126
față de mine ca individ, ci mai degrabă ceva universal, ceva, de exemplu, ce el adresa omenirii în general, sau chiar diverselor idei abstracte.
Cam în perioada aceasta încercam eu să-mi evoc în minte imaginea capului animalic al stareţului şi funcţiile fizice indecente pe care le îndeplinea. Mi-l imaginam în braţele fetei cu palton roșu. I-am văzut trăsăturile lipsite de expresie relaxându-i-se și o expresie ce putea fi ori de amuzament, ori de durere apărându-i pe chip în urma moleșelii pe care ţi-o dă plăcerea trupească.
Aspectul trupului său moale, neted, dizolvându-se în al fetei, la fel de moale şi de neted, devenind virtual de nedeslușit. Modul în care stomacul lui umflat apăsa stomacul fetei.
Ciudat însă, oricât de vie mi-ar fi fost imaginaţia, trăsăturile lipsite de expresie ale stareţului se asociau în mintea mea doar cu noțiunea animalică
de defecare și act sexual şi nu exista nimic altceva care să umple spaţiul dintre cele două. De la o extremă la alta, fără nicio trecere, fără nicio nuanţă
de curcubeu care să le lege. Singurul lucru care asigura o legătură minimă
era reproșul acela vulgar pe care mi l-a adresat stareţul în după-amiaza aceea: „Prostule, mă urmărești ?"
Epuizat de gânduri şi de așteptare, am fost în cele din urmă stăpânit de o dorinţă îndârjită: nu voiam decât să disting pe chipul stareţului o privire de ură. Ideea era nebunească, copilărească și cert în dezavantajul meu; dar nu mă mai puteam stăpâni. Nu ţineam seama nici de faptul că această
nebunie a mea nu făcea decât să confirme părerea greşită a starețului legată
de urmărirea mea intenţionată.
