Am întâlnit privirea ei rece, dispreţuitoare.
Își băgă sânul din nou în kimono. l-am spus că trebuie să plec. M-a condus până la ieşire şi a închis uşa zgomotos în urma mea.
Am fost ca vrăjit până am ajuns la templu.
Cu ochii minţii vedeam Templul de aur şi sânul femeii succedându-se unul după altul. Mă cuprinse o bucurie de nestăpînit.
Dar când a apărut conturul templului prin pădurea întunecată de pini care fremătau în bătaia vîntului, am început să-mi revin; eram stăpânit doar de senzaţia de neputinţă și ameţeala care se transformă în ură - uram nu știu ce.
— Iar m-am înstrăinat de viaţă, mi-am zis.
De ce încearcă Templul de aur să mă protejeze? De ce încearcă să mă
despartă de viaţă fără să mă întrebe și pe mine? S-ar putea să vrea să mă
salveze de la prăbușirea în infern.
Dar procedând astfel, Templul de aur mă face şi mai rău decât oamenii care pier în iad, mă face să cunosc infernul mai bine ca oricine altcineva.
Poarta principală a templului era întunecată și liniştită. Portiţa însă, unde lumina nu se stingea până la clopotul dimineţii, strălucea palid. Am împins-o. Auzeam dinspre interior zăngănitul lanțului de fier ruginit. S-a deschis.
118
Paznicul se culcase. Pe partea interioară a porţii scria că cel care vine ultimul, după ora zece, răspunde de încuierea porţii. Două dintre plăcuțele de lemn indicau că stăpânii lor nu se întorseseră: una era a starețului, cealaltă a bătrânului grădinar.
Pe când mă îndreptam spre templu, am zărit niște scânduri de lemn de vreo cinci metri lungime, care urmau să fie folosite la reconstrucție. Chiar şi noaptea se puteau distinge nervurile lemnului. Apropiindu-mă, am văzut şi rumeguș împrăștiat pe acolo; arăta ca niște floricele galbene; mirosul plăcut al lemnului plutea în întunericul nopţii. M-am întors să mai arunc o privire Templului de aur înainte de a intra în bucătărie. Am luat-o pe cărare și încet-încet clădirea se contură în faţa ochilor mei. Era pătrunsă de foşnetul copacilor, dar stătea acolo, nemișcată, şi totuși trează de-a binelea, în toiul nopţii. . de parcă ea ar fi fost paznicul nopţii. Deși partea din Rokuonji care era locuită dormea noaptea, eu n-am văzut niciodată Templul de aur dormind. Această clădire nelocuită a putut uita complet de somn.
Întunecimea ce sălășluia înăuntru era cu totul eliberată de legi omenești.
Apoi, cu un ton de parcă aruncam un blestem asupra cuiva, m-am adresat Templului de aur, tăios:
— Va veni ziua când te voi domina. Da, să ştii că într-o bună zi te voi stăpâni și n-o să îndrăznești să-mi mai aţii calea vreodată.
Vocea mea a răsunat, spartă, în umbra lacului Kyoko, în noapte.
CAPITOLUL VII
EXPERIENȚA MEA DE VIAŢĂ părea să fie guvernată de un cod. Ca într-un coridor de oglinzi, se tot reflecta o singură imagine la nesfârşit.
Lucruri pe care eu le văzusem în trecut se reflectau clar în cei pe care-i întâlneam pentru prima oară și aveam senzaţia că sunt purtat de astfel de asemănări în adâncimile coridorului, într-o cameră interioară în care nu se putea pătrunde uşor. Noi nu ne ciocnim brusc de destinul nostru. Persoana care urmează să fie cândva executată își reprezintă în minte în mod constant
- de fiecare dată când vede un stâlp de telegraf în drum spre servici, sau ori de câte ori trece o cale ferată - o imagine a locului execuţiei, astfel încât ajunge să se familiarizeze cu această imagine.
În ceea ce privește experiența mea însă, nu putea fi vorba de vreo acumulare, de soiul îngrămădirii unui strat după altul, astfel încât să poată
119
forma un munte. Nu mă simţeam apropiat de nimic pe lumea asta cu excepţia Templului de aur; nici măcar de fostele mele experiențe. Ceea ce știam însă era că printre toate aceste experienţe, anumite elemente mici -
elemente ce nu păreau înghiţite de marea întunecată a timpului, elemente ce nu denaturau într-o repetare fără noimă, interminabilă - se vor uni, formând un tablou sinistru și neplăcut.
Care erau, deci, aceste elemente? M-am tot gândit la ele. Totuși, aceste frânturi de experienţă erau și mai lipsite de ordine și sens decât cioburile sclipitoare ale sticlei de bere pe care o vezi la marginea drumului. Nu puteam crede că aceste frânturi nu erau decât ţăndări din ceea ce mai demult se voia un lucru de o frumusețe perfectă. Pentru că, în lipsa lor de sens, de ordine, în urâţenia lor cu totul aparte, fiecare din aceste frânturi, excluse aș spune, părea să viseze totuși la un viitor. Da, așa frânturi, visau la viitor fără teamă, ciudat, liniștit! La un viitor care nu se va tămădui, nu se va restabili, la care nu se va ajunge niciodată, un viitor cu adevărat fără
precedent!
Reflecţii nedeslușite de tipul acesta îmi provocau uneori o emoție lirică
ce nu mi se potrivea deloc, recunosc. În astfel de cazuri, dacă se întâmpla să
fie și nopţi cu lună, îmi luam flautul și cântam lângă Templul de aur.
Am ajuns și eu să cânt melodia lui Kashiwagi „Caleașca imperială“ fără
să mai privesc partitura. Muzica pare un vis. În același timp este însă un fel de realitate, chiar mai clară decât orele noastre de veghe. Mă întrebam care din cele două o fi cu-adevărat muzică?
Muzica avea puterea uneori să anuleze aceste două elemente contrarii.
Uneori mă puteam contopi cu melodia pe care o cântam.
Spiritul meu se obișnui cu bucuria de a se întruchipa în muzică. În cazul meu, spre deosebire de Kashiwagi, muzica era cu adevărat o mângâiere.
Ori de cîte ori terminam de cântat la flaut, mă întrebam:
— De ce oare disprețuiește Templul de aur fapta aceasta a mea? De ce nu mă mustră sau nu mă întrerupe când mă contopesc cu muzica astfel? Nici măcar o dată nu m-a ignorat însă atunci când voiam să mă las pradă fericirii și plăcerilor lumești. În astfel de situaţii a avut întotdeauna grijă să-mi pună
piedici şi să mă oblige să mă întorc la mine însumi. De ce îmi permite Templul de aur îmbătare și uitare în cazul muzicii?
La astfel de gânduri vraja muzicii pălea; însuși faptul că Templul de aur îmi permitea o astfel de plăcere o făcea să slăbească.
