Când l-am întâlnit pe Kashiwagi la universitate, i-am cerut numele și adresa magazinului. Mi-a dat informaţiile solicitate fără să mă întrebe măcar în ce scop i le cerusem. M-am dus imediat și am examinat numeroase fotografii tip carte-poștală care prezentau gheişe renumite din cartierul Gion. La început toate fetele mi s-au părut la fel din pricina machiajului exagerat, dar, încet-încet, am început să disting o mare gamă de tonuri din diversele fotografii. Puteam distinge acum, prin măștile identice de pudră și ruj, nuanţe diferite: tristețe sau vioiciune, sprinteneală a minţii sau lipsă de ascuțime, proastă dispoziţie sau bucurie exagerată, ghinion sau noroc.
Datorită luminii electrice din magazin, reflectarea imaginii sclipea pe hârtia lucioasă şi-mi era greu să văd bine fotografia, dar pe măsură ce aceasta se stabiliza, mi-am dat seama că este într-adevăr fata cu palton roșu.
127
— V-aş ruga să-mi daţi fotografia aceasta, i-am spus eu vânzătorului.
Îndrăzneala mea cu totul ieșită din comun se datora faptului că de când îmi încolţise noul plan în minte, mă schimbasem cu totul, eram mai vesel, mă stăpânea o bucurie inexplicabilă.
La început mă gândisem să aleg un moment în care starețul e plecat și să profit de lipsa lui; dar noua mea dispoziţie mă determina să-mi pun planul în aplicare cu mult curaj astfel încât să nu existe nici o îndoială în ceea ce privește propria-mi responsabilitate.
Tot mie îmi revenea sarcina să-i duc starețului ziarul de dimineaţă.
Într-o dimineaţă din martie, când încă era răcoare afară, m-am dus ca de obicei să iau ziarul de la intrare. Bătăile inimii se înteţiseră când am scos din buzunar fotografia gheişei din Gion și am băgat-o în ziar.
Soarele dimineţii își cobora razele pe palmierul sago din mijlocul curţii, înconjurată de gard circular. Scoarța aspră a palmierului părea hașurată în lumina soarelui. În stânga era un tei mic. Niște cintezoi întârziaţi ciripeau dulce pe ramurile lui, ciripit ce se asemăna cu rostogolirea unui șirag de mărgele. Ciudat că mai existau cintezoi la vremea asta din an, dar petele acelea galbene pe care le zăream în razele soarelui pătrunzând printre ramuri, nu puteau fi altceva. Pietricelele albe zăceau, liniștite, în curte.
M-am strecurat pe coridor în așa fel încât să nu-mi ud picioarele prin apa rămasă de la spălat. Ușa biroului stareţului era bine închisă.
Era încă atât de devreme, încât albul hârtiei de pe ușa glisantă
strălucea puternic.
Am îngenuncheat pe coridor și m-am anunțat ca de obicei:
— Pot să intru, părinte?
Primind încuviințarea stareţului, am împins ușa glisantă, am intrat în cameră și am pus, uşor, ziarul împăturit pe un colţ al biroului.
Starețul era absorbit în lectura unei cărți, aşa că nu s-a uitat în ochii mei. M-am retras, am închis ușa și m-am întors încet în camera mea, făcând un efort disperat să rămân calm.
Ajungând în cameră, m-am așezat și m-am lăsat pradă emoţiei, până
când s-a făcut ora la care trebuia să plec la cursuri. Niciodată în viaţa mea n-am așteptat ceva mai cu nerăbdare decât acum. Deşi plănuisem să-i 128
stârnesc mânia stareţului, scena pe care o întrezăream era plină de pasiunea dramatică a momentului în care două fiinţe ajung să se înțeleagă una pe alta.
Starețul va da buzna poate în camera mea şi mă va ierta. Şi dacă m-ar ierta poate aș atinge și eu, pentru prima oară în viaţă, puritatea în care a trăit întotdeauna Tsurukawa.
Starețul și cu mine ne-am îmbrăţișa și nu ne-ar mai rămâne decât regretul că n-am reușit să ajungem mai repede la înţelegere reciprocă.
Visul n-a durat însă mult, dar nu-mi pot explica cum de-am fost în stare să mă las, chiar şi pentru scurt timp, pradă unor astfel de fantezii stupide.
Când m-am gândit la acestea liniștit, mi-am dat seama că, în timp ce atrăgeam asupra mea mânia stareţului printr-un astfel de gest prostesc, îndepărtând cu propria-mi mână numele meu de pe lista candidaților posibili la succesiune, netezindu-mi eu însumi calea spre o situaţie în care nici măcar nu mai puteam spera să devin stăpân al Templului de aur - în tot acest timp am fost atât de absorbit de obiectivul meu imediat, încât am uitat cu totul de dăruirea mea totală însuși Templului de aur.
Atenţia îmi era concentrată asupra oricărui sunet ce putea veni dinspre camera stareţului, dar nu se auzea nimic.
Începusem să mă aştept la furie turbată din partea lui, la ţipete asurzitoare. Simţeam că n-o să regret nici dacă tăbăra pe mine, nici dacă mă
lovea sau dacă mă rănea. Dar domnea o linişte desăvârşită în direcţia Marii Biblioteci; nu se apropia nici măcar un sunet pe când stăteam și aşteptam în camera mea.
Când a sosit momentul să plec la cursuri, inima-mi era complet sfâşiată, eram disperat.
Mi-a fost imposibil să mă concentrez şi când profesorul mi-a pus o întrebare, am răspuns complet aiurea. Toată lumea a râs de mine.
I-am aruncat o privire lui Kashiwagi și mi-am dat seama că lui nu-i păsa de nimic; privea afară pe fereastră. Îşi dădea fără îndoială seama de drama din sufletul meu.
Când m-am întors la templu, nu se schimbase nimic. Eternitatea întunecată, mucegăită a vieţii de la templu părea atât de bine înrădăcinată, încât nu puteau exista deosebiri între o zi și alta.
129
Aveam cursuri de religie Zen de două ori pe lună şi aceasta se întâmplă
să fie una din zile. Toată lumea se aduna în apartamentul starețului și-l asculta. Mă gândeam că s-ar putea să vorbească despre scriptura Mumonkan34, ca un bun pretext de a mă pedepsi în faţa celorlalți. Aveam motive speciale să cred lucrul acesta. Faptul că m-am așezat vizavi de stareţ
în seara aceea îmi dovedea că eram însufleţit de un curaj bărbătesc cu totul exagerat. Mă așteptam ca stareţul să răspundă și el cu un gest bărbătesc: să
calce ipocrizia în picioare şi să-și mărturisească păcatul în faţa tuturor; în felul acesta mă pedepsea pentru fapta mea josnică.
Locatarii templului se adunară cu toţii la lumina palidă, cu exemplare din Mumonkan în mâini. Era o noapte rece și nu exista decât un vas cu jăratic lângă stareţ. Toată lumea își trăgea nasul. Stăteau cu toţii acolo, tineri și bătrâni, cu feţele umbrite, plecate; o neputință de nedescris li se citea pe chip. Noul ucenic, care lucra ziua ca învăţător, era un tânăr miop şi ochelarii îi tot alunecau pe nasul jigărit.
Numai eu îmi dădeam seama de puterea din mine. Cel puţin așa îmi imaginam. Starețul își deschise cartea şi ne privi, pe rând, pe toţi.
I-am urmărit privirea. Voiam să vadă bine că nu-mi plec ochii-n pămînt. Când a ajuns cu ochii lui ridați la mine, n-a dat nici cel mai mic semn de interes și a trecut la următorul.
Cursul începu. Așteptam clipa în care se va discuta de mine. Ascultam foarte atent. Vocea lui piţigăiată răsuna mai departe monoton, netrădându-i nici cel mai mic sentiment.
N-am putut închide ochii în noaptea aceea.
