Se obișnuiseră cu toţii să se prefacă a nu mă vedea.
138
Era destulă agitaţie la templu la revărsatul zorilor. Unii măturau, alţii ștergeau cu cârpa udă. Până la șase și jumătate se făcea curățenie. Am ieșit afară și am început să mătur curtea din faţă. Mă gândisem să plec în călătorie direct de la templu fără să iau nimic cu mine, să las impresia că am dispărut pur și simplu. Mătura se mișca o dată cu mine pe cărarea pietruită, ce strălucea vag în lumina zorilor. Dintr-o dată, mătura o să cadă, eu voi dispărea şi în obscuritate nu vor mai rămâne decât pietricelele albe de pe cărare. Astfel mi-am imaginat plecarea mea.
Acesta a fost motivul pentru care nu mi-am luat rămas-bun de la templu. Era important să mă smulg deodată din întreg mediul în care trăiam. Și acest mediu includea și Templul de aur. M-am îndreptat încet-încet, măturând, spre poarta principală. Se vedeau stelele dimineţii printre ramurile copacilor.
Inima-mi bătea puternic. Acum trebuie să plec. Însuși cuvântul părea să se agite în aer.
Orice s-ar întîmpla, trebuie să plec - să renunț la tot ce mă-nconjoară, să renunţ la ideea mea de frumusețe care m-a încătușat atât de puternic, să
las în urmă obscuritatea însingurării în care am trăit până acum, să-mi părăsesc bâlbâiala și toate celelalte elemente ale existenţei mele.
Mătura îmi căzu din mână în întunericul ierbii ca un fruct copt din pom. M-am furișat spre poartă, ascunzându-mă pe după copaci. De îndată ce am trecut de poartă, am rupt-o la fugă cât mă ţineau picioarele. Începuseră
să iasă tramvaiele. L-am luat pe primul. Erau puţini pasageri și toţi păreau muncitori. M-am lăsat inundat de lumina electrică. Mi se părea că n-am mai fost în viaţa mea într-un loc atât de luminos.
Îmi amintesc foarte bine toate amănuntele călătoriei, căci nu plecasem fără o destinaţie precisă. Mă hotărâsem să ajung într-un loc pe care-l mai vizitasem cu prilejul unei excursii cu şcoala. Dar pe măsură ce mă apropiam de locul respectiv, senzaţia de plecare şi de eliberare era atât de puternică, încât aveam impresia că mă îndrept spre un loc cu totul necunoscut.
Călătoream pe o linie bine cunoscută, ce ducea spre orașul meu natal, dar niciodată nu mi s-a părut vagonul acesta vechi şi plin de funingine mai ciudat ca acum, mai viu colorat. Gara, şuieratul locomotivei, chiar şi vocea stridentă a megafonului ce răsuna în zori, toate îmi dădeau o singură
senzaţie, o întăreau şi derulau o perspectivă ameţitoare, lirică în faţa ochilor mei. Soarele dimineţii despica peronul cel mare în secţiuni. Zgomotul pașilor ce alergau de-a lungul peronului, sunetul încăpăţânat dar monoton al 139
clopoţelului gării, zgomotul saboţilor care te asurzea pur și simplu, culoarea mandarinelor pe care le-a scos din coș un vânzător de pe peron - toate mi se păreau aluzii sau semne prevestitoare ale imensului lucru în seama căruia mă încredinţam.
Fiecare părticică din gară, oricât de mică, apăsa asupra sentimentului predominant de despărțire şi plecare. Peronul începu să se îndepărteze de mine, politicos şi cu cea mai mare seninătate. Da, simțeam cum suprafaţa aceea concretă, lipsită de expresie era luminată de obiectul care se îndepărta, se despărţea, pleca.
Îmi puneam toate speranţele în tren. Ciudat mod de a mă exprima, dar nu găsesc altceva mai potrivit pentru a-mi dezvălui gândul acela incredibil: mă îndepărtam încet de gara Kyoto, purtat de tren. Noapte de noapte auzeam la templu șuieratul mărfarelor ce treceau prin apropiere şi acum mi se părea foarte ciudat că tocmai eu mă aflam într-unul din trenurile ce treceau zi și noapte pe acolo, dispărând în zare.
Trenul prinse viteză de-a lungul râului Hozu, pe care l-am mai văzut cu mult timp în urmă, când am călătorit cu tatăl meu bolnav. În zona aceasta, până la Sonobe, la vest de munţii Atago şi Arashiyama, clima era complet diferită de cea din Kyoto - probabil din pricina curenților de aer. În ultimele trei luni din an se ridica deasupra râului Hozu o ceață deasă, cam pe la ora unsprezece seara, ce cuprindea întreaga zonă până a doua zi dimineaţă pe la zece. Rareori vedeai câte un petec de senin.
Câmpul se deschidea vag de ambele părţi ale trenului, și porțiunile de pe care se strânsese recolta arătau ca niște ciuperci verzi. Pe movilele dintre straturile de orez se înălțau, răzleț, copaci diferiți ca dimensiune şi înălțime.
Ramurile mai joase și frunzele fuseseră tăiate, iar trunchiurile subțiri înfășurate în rogojini de paie (cunoscute în regiune sub numele de seiro38), astfel că acești copaci, ce răsăreau unul după altul din ceaţă, păreau nişte năluci. La un moment dat, se contură, clar și aproape de tren, o salcie. De jur împrejur, se întindea, aproape insesizabil, plantația de orez; frunzele umede ale salciei atârnau greoi și întregul copac părea să se legene ușor în ceaţă.
Eu, care plecasem destul de bine dispus din Kyoto, începui să fiu năpădit de amintiri legate de morţi. Amintindu-mi de Uiko, de tata, de Tsurukawa, m-am lăsat furat de o duioşie de nedescris şi mă întrebam dacă
38 Aburitor (n. tr.).
140
nu cumva singurele fiinţe pe care am fost în stare să le iubesc erau numai persoane decedate? Ce simplu era să iubești morții în comparaţie cu viii!
Vagonul de clasa a treia nu era foarte aglomerat. Stăteau acolo cei atât de greu de iubit și-și pufăiau ţigările sau cojeau mandarine. Lângă mine şedea un funcționar, care lucra probabil prin vreo instituţie publică. Vorbea tare cu alt bărbat. Amândoi purtau costume vechi şi am zărit o bucată de căptuşeală ruptă ieșind pe la mânecă. Încă o dată m-a izbit faptul că
mediocritatea nu descreştea o dată cu înaintarea în vârstă. Chipurile acelea de la ţară, ridate, arse de soare, vocile acelea răgușite de băutură
reprezentau esenţa unui anume tip de mediocritate.
Vorbeau despre persoanele de la care trebuiau să încaseze contribuţia pentru instituţia lor. Mai era lângă ei un bătrân chel, calm, care nu se băga în discuţie; își tot ștergea mâinile pe o batistă din bumbac, albă cândva, dar care se îngălbenise de atâta spălat.
— Priviți-mi mâinile! bombăni el. S-au murdărit de funingine de când m-am așezat pe locul acesta. Ce neplăcut!
— Nu v-aţi plâns odată la ziar de funingine? spuse altul, care se prinse în vorbă.
— Nu, spuse chelul. Dar mă enervează cumplit funinginea asta!
Deși nu ascultam, i-am auzit fără să vreau, mai cu seamă că repetau mereu cuvintele „Templul de aur“ şi „Templul de argint“. Căzuseră cu toţii de acord asupra faptului că trebuie să obţină o contribuţie mai substanțială
de la aceste două temple. Venitul Templului de argint reprezenta doar o doime din cel al Templului de aur, dar era totuşi o sumă considerabilă.
Venitul anual al Templului de aur, spuse unul dintre bărbaţi dorind să
exemplifice, era probabil de peste cinci milioane de yeni, iar costul întreţinerii templului, supunându-se regulilor impuse de orice templu Zen, inclusiv preţul curentului electric și al apei, nu putea depăși două sute de mii. Ei bine, ce se petrecea acolo? Foarte simplu!
Starețul le dădea jiso-ilor şi ucenicilor orez rece, iar el ieşea în oraş
noapte de noapte şi cheltuia banii cu gheișele din cartierul Gion.
Şi templele erau scutite de taxe, de parcă se bucurau de drepturi extraordinare. Da, ar trebui să li se perceapă taxe fără milă!
Astfel se desfășura conversaţia lor. Când terminară, bătrânul chel, care tot își mai ștergea mâinile cu batista, spuse:
— E îngrozitor !
141
Nu era nici urmă de funingine pe mâinile lui; fuseseră șterse și lustruite bine și semănau cu o sculptură netsuke 39 . Mâinile acelea, confecționate parcă, semănau mai bine cu o pereche de mănuși decât orice altceva.
