n-aveau, precum Templul de aur, calitatea de a dura o veșnicie. Fiinţelor umane li se încredința doar o părticică din nenumăratele însușiri ale naturii și, printr-o metodă eficace de substituire, ele difuzau și multiplicau acea însușire. Dacă scopul unui asasinat era distrugerea acelei calităţi a victimei, atunci acel asasinat era o eroare. Gândurile acestea mă făceau să realizez și mai bine contrastul extraordinar dintre existența Templului de aur și a ființelor omenești. Pe de-o parte, din aspectul aparent destructibil al ființelor ieșea la iveală o nălucă a veșniciei; pe de altă parte, frumuseţea aparent indestructibilă a Templului de aur dădea naștere posibilităţii de a-l distruge. Nu te poţi descotorosi de lucruri muritoare, ca de exemplu ființele omeneşti, dar pot fi distruse lucruri indestructibile ca Templul de aur. De ce nu și-a dat nimeni seama de asta? Originalitatea concluziei mele era neîndoielnică. Dacă o să dau foc Templului de aur, desemnat Tezaur Naţional în 1897, nu comiteam decât pur şi simplu un act de nimicire, de distrugere ireparabilă, un gest ce va diminua cu-adevărat frumuseţile create pe lumea aceasta de ființele omenești.
Continuând să gândesc astfel, am început să mă bine dispun. Dacă dau foc Templului de aur, îmi spuneam în sinea mea, o să fie un gest cu mare valoare educativă. Pentru că le va arăta oamenilor că n-are rost să-l 148
considere de nedistrus. Vor constata pur și simplu că existența Templului de aur timp de cinci sute cincizeci de ani lângă lacul Kyoko nu înseamnă nimic, nu reprezintă nici urmă de garanție în ceea ce-l priveşte. Se vor simţi stânjeniţi când îşi vor da seama că adevărul evident, pe care obișnuiau să-l afirme în legătură cu templul, se poate spulbera într-o clipită.
Continuitatea propriilor noastre vieţi se datorește faptului că suntem înconjurați de esenţa care se cheamă „timp“ și care durează o anumită
perioadă. Să luăm, de exemplu, un sertar pe care tâmplarul îl face pentru o anume casă. O dată cu trecerea timpului, forma propriu-zisă a sertarului este depășită de timpul însuşi şi după zeci sau chiar sute de ani, ai impresia că timpul s-a închegat și a luat forma respectivă. Un anume loc mic, ocupat cândva de obiect, este ocupat acum de timpul închegat. De fapt a devenit încarnarea unei forme spirituale. La începutul cărții Tsukumogami-ki, o culegere de basme medievale, se găseşte următorul fragment: „În Almanahul zeităților Yin și Yang se scrie că după ce au trecut o sută de ani și obiectele s-au transformat în spirit, sufletele oamenilor sunt amăgite; acestuia i se dă
numele de Tsukumogami, anul spiritului funebru. Se obișnuiește ca lumea să
se debaraseze de ustensilele gospodărești în fiecare an înainte de sosirea primăverii şi să le arunce în uliţă; obiceiul acesta se numeşte «măturatul casei». În același mod, o dată la o sută de ani, oamenii trebuie să suporte nenorocirile lui Tsukumogami“.
Fapta mea va deschide astfel ochii oamenilor asupra dezastrului provocat de Tsukumogami și-i va salva de la calamitate. Prin fapta mea voi împinge Templul de aur dintr-o lume în care a existat într-una în care n-a existat.
Semnificaţia lumii se va schimba cu siguranţă.
Cu cât gîndeam mai mult la asta, cu atât eram mai vesel. Sfârșitul, prăbuşirea lumii - a acelei lumi care mă înconjura și se întindea în fața ochilor mei - nu era departe. Razele amurgului amenințau ţinutul. Templul de aur strălucea la lumina lor și lumea în care era inclus Templul de aur aluneca negreșit, clipă de clipă, precum nisipul printre degete.
Șederea mea la hanul Yura luă sfârșit după trei zile când proprietăreasa, care mă privea cam bănuitor din cauza faptului că nu ieşisem deloc din han în tot timpul acesta, s-a dus după un poliţist. Când l-am văzut intrând în camera mea, îmbrăcat în uniformă, mi-era teamă ca nu cumva să-mi descopere planul, dar mi-am dat imediat seama că n-aveam de 149
ce să-mi fac griji în sensul acesta. I-am răspuns la întrebări, i-am spus exact ce s-a întâmplat - am vrut să scap o vreme de viața de la templu și am fugit.
I-am arătat legitimaţia de student și apoi m-am achitat de datoriile pe care le aveam la han în prezenţa lui. În consecinţă, polițistul a luat o atitudine protectoare. A telefonat imediat la templu să se asigure că povestea mea era adevărată şi apoi mi-a spus că mă va duce el însuși înapoi. Ca să evite orice vătămare a „viitorului“ meu, cum îl numea el, s-a deranjat până-ntr-atât, încât şi-a schimbat şi uniforma și şi-a luat nişte haine potrivite pentru călătorie.
În timp ce aşteptam la gara Tango-Yura, se porni o ploaie măruntă și, cum gara n-avea acoperiș, ne-a udat imediat. Polițistul, îmbrăcat acum în haine obişnuite, m-a dus la biroul gării și a ţinut să-mi arate că șeful gării şi ceilalţi funcţionari erau prieteni de-ai lui. Şi unde mai pui că m-a prezentat tuturor ca fiind nepotul lui de la Kyoto care a venit să-l vadă.
Înțelegeam psihologia lor. Funcţionarii aceştia de ţară, șeful de gară și polițistul care stăteau de vorbă în jurul cărbunilor roşietici, din vasul de mangal, n-aveau nici cel mai mic presentiment al marii transformări a lumii ce se desfășura chiar sub nasul lor, al distrugerii propriei rânduieli ce se anunţa atât de curând.
După ce Templul de aur va arde până-n temelii - dar, după ce va arde de tot, lumea acestor indivizi se va transforma, regula de aur a vieților lor se va întoarce pe dos, mersul trenurilor va fi complet dat peste cap, legile lor vor deveni cu totul inutile. Eram fericit că oamenii aceștia habar n-aveau că
tânărul de lângă ei ce-și încălzea, senin, mâinile la foc, era un viitor criminal.
Un tânăr funcţionar vesel povestea tuturor în gura mare despre filmul pe care urma să-l vadă a doua zi, când era liber; un film extraordinar, care avea să stoarcă tuturor lacrimi, dar și plin de acţiune. Acest tânăr, mult mai voinic și mai plin de viaţă decât mine, mergea la film a doua zi; va lua probabil și o fată cu el și apoi se vor culca. Îl tot tachina pe șeful de gară, făcând glume și era dojenit de superiorii lui; nu şedea locului nici o clipă -
tot punea cărbuni pe foc și scria cifre pe tablă.
Pentru un moment am avut impresia că iar mă las furat de vraja vieţii și de ură. Puteam încă să mă stăpânesc să nu dau foc templului; puteam să
părăsesc templul pentru totdeauna, să renunţ la preoţie și să mă îngrop în viaţă ca tânărul acesta. Dar mi-am revenit pe loc, au acţionat forțele magiei negre care m-au smuls din astfel de gânduri. Da, trebuie să dau foc 150
Templului de aur până la urmă. Numai atunci puteam începe o viaţă nouă, care-mi era destinată mie, în mod special.
Șeful gării răspunse la telefon. Apoi se duse la oglindă și-și aranjă cu grijă chipiul cu dungă aurie. Îşi drese glasul, întinse pieptul și păşi pe peron de parcă intra într-o sală de ceremonii. Ploaia încetase. Se auzi imediat după
aceea zgomotul clar, umed al trenului ce alerga pe şinele tăiate în stânci și, o clipă mai târziu, lunecă uşor în gară.
Am ajuns la Kyoto la opt fără zece minute și polițistul mă conduse pînă
la poarta principală a templului.
Era o seară răcoroasă. Ieşind dintre pinii întunecaţi și apropiindu-mă
de intrarea nesuferită, am văzut-o pe mama. Stătea întâmplător exact lângă
plăcuța pe care scria: „Orice încălcare a regulamentului se pedepsește prin lege.“ La lumina lămpii, părul ei ciufulit arăta de parcă fiecare fir alb i se ridicase în parte. Lumina lămpii îl făcea să arate și mai cărunt decât era.
Înconjurată de claia aceasta albă și răvășită, faţa-i era inexpresivă.
Trupul mic al mamei părea sinistru de dilatat.
În spatele ei se afla o curte întunecată, care se vedea prin poarta deschisă. În întuneric se desprinse silueta ei uriașă; era îmbrăcată caraghios, într-un kimono jigărit, legată la mijloc cu cel mai bun brâu al ei brodat cu fir auriu, care însă se uzase de tot. Arăta ca un mort.
Ezitam să mă apropii. Nu-mi dădeam seama ce caută acolo, dar am aflat mai târziu că după ce-a descoperit că am fugit, stareţul s-a interesat dacă nu sunt cumva pe la ea; veștile au afectat-o foarte mult și a venit la templu imediat, aşteptând să mă reîntorc.
Polițistul mă împinse înainte. Ciudat, dar, pe măsură ce mă apropiam de ea, mama se făcea tot mai mică. Când ridică privirile spre mine, mi se păru caraghios de strâmbă.
Instinctul nu mă prea înșela și la vederea ochilor ei mici, șireți, vârâţi în orbite, am înțeles cât era de justificată ura ce i-o purtam.
O uram, în primul rînd, pentru că mă adusese pe lume, o uram pentru amintirea jignirii pe care am avut-o de îndurat - jignire care, după cum v-am mai explicat, nu mai lăsa loc pentru a-mi croi un plan de răzbunare, în schimb mă îndepărta și mai mult. Legăturile acelea se rupeau greu. Şi totuși acum, când era pe jumătate copleșită de supărare, am simțit deodată că
m-am eliberat. Nu știu de ce, dar știam că mama n-o să mă mai poată
amenința vreodată.
151
Se auzea un plâns cu suspine de ţi se rupea inima. Apoi mama întinse mâna și mă lovi, slab, peste obraz.
