— Fiu nerecunoscător! Nu ştii să-ți vezi de treabă?
Polițistul mă privi tăcut pe când încasam palmele. Degetele mamei și-au pierdut coordonarea şi puterea părea să-i fi părăsit complet mâna; de aceea vârfurile unghiilor ei zăngăniră parcă pe obrajii mei, ca nişte pietricele de grindină. Şi în timp ce mă lovea, se citea implorarea în ochii ei, așa că eu mi-am întors privirile.
A schimbat tonul apoi.
— Ai fost.. ai făcut atâta drum, spuse. De unde ai avut bani?
— Bani? Am împrumutat de la un prieten, dacă vrei să știi.
— Zău? spuse mama. Nu i-ai furat?
— Nu, nu i-am furat.
Mama răsuflă ușurată ca şi când acesta ar fi fost singurul lucru din pricina căruia era îngrijorată.
— Zău? Deci n-ai făcut nimic rău?
— Nu, nimic.
— Da? Atunci e bine. Bineînţeles că va trebui să-ţi ceri iertare stareţului. Eu mi-am cerut, dar e rândul tău să te duci la el și să-l rogi din tot sufletul să te ierte. E un om deştept şi cred că o să treacă peste asta. Dar e cazul să te faci băiat de treabă sau mă bagi în mormânt! Zău, pe onoarea mea, fiule! Mă omori dacă nu te schimbi. Și trebuie să devii un preot mare..
Dar mai întâi du-te şi cere-ţi scuze.
Polițistul şi cu mine am mers în urma mamei tăcuți. Mama era atât de emoţionată, încât a uitat să-l salute pe polițist. Mergea cu pași mici, repezi.
Privindu-i brâul cum îi atârna la spate, mă întrebam de ce era oare atât de urâtă. Am înțeles apoi. Ceea ce o făcea să fie urâtă era speranța. Speranța incurabilă - ca râia încăpăţânată ce sălășluiește umedă și roșiatică în pielea infectată, provocând o mîncărime permanentă, refuzând să cedeze la forţe exterioare.
Sosi iarna. Eram din ce în ce mai hotărât.
A trebuit să-mi tot amân planul, dar amânarea aceasta neîntreruptă nu m-a obosit câtuşi de puţin. Ceea ce m-a îngrijorat în perioada aceasta de jumătate de an a fost cu totul altceva. Kashiwagi îmi cerea la fiecare sfârşit de lună să-i plătesc datoria. Îmi anunţa mereu suma totală și îmi arunca tot 152
soiul de vorbe de ocară. Dar eu nu mai aveam de gând să-i restitui banii.
Atâta timp cât nu mergeam la universitate, n-aveam de ce să mă întîlnesc cu Kashiwagi.
S-ar putea să pară ciudat că nu dau nici o socoteală de faptul că, de îndată ce am luat hotărârea aceasta, am început să stau la îndoială, să am ezitări. Adevărul este că aceste şovăieli ţineau de trecut. În această jumătate de an privirile-mi fură aţintite asupra unui singur punct din viitor. Foarte posibil ca exact în perioada aceasta să fi înţeles ce înseamnă fericirea.
În primul rînd, îmi deveni mai plăcută viaţa la templu. Când mă
gândeam că orice s-ar întâmpla, Templul de aur o să ardă, lucrurile insuportabile deveneau chiar suportabile. Exact ca unul care-și presimte moartea, eu am început să intru-n voia celorlalți de la templu.
Eram cuviincios și încercam să mă împac cu orice. M-am împăcat până
și cu natura. În fiecare dimineaţă când păsărelele veneau să ciugulească
resturile de mâncare, le priveam piepurile pufoase cu prietenie chiar.
Am uitat și de ura ce i-o purtam stareţului!
Mă eliberasem de mama, de colegi, de totul.
Dar nu eram atît de prost ca să nu-mi dau seama că noua mea tihnă era rezultatul faptului că am schimbat lumea fără măcar s-o ating cu propriile-mi mâini. Totul pare scuzabil dacă priveşti din punctul de vedere al rezultatului. Reuşind să ajung să privesc lucrurile din unghiul rezultatului, sentimentul că hotărîrea de a provoca acest rezultat se află în mâinile mele -
aici se afla punctul de plecare al senzaţiei mele de libertate.
Deşi hotărârea mea de a da foc Templului de aur a fost atât de bruscă, mi se potrivea perfect, ca un costum făcut cu grijă pe măsură. Era ca şi când o plănuisem încă de la naștere. Cel puţin așa mi se părea - ca şi când ideea luase proporţii în mine, așteptând ziua înfloririi depline, din clipa în care vizitasem Templul de aur pentru prima dată împreună cu tata. Simplul fapt că templul a produs o impresie atât de puternică asupra unui băiat tânăr cuprindea toate motivele spre a-l duce în cele din urmă la incendiere premeditată.
Pe 17 martie 1950 s-au terminat cursurile la universitate. Două zile mai târziu împlinisem douăzeci şi unu de ani. Rezultatele au fost superbe!
Am ocupat locul şaptezeci și nouă din șaptezeci şi nouă. Cel mai prost punctaj l-am obţinut la japoneză: patruzeci şi două de puncte41. Absentasem 41 Notarea se face până la o sută (n. ed.).
153
două sute optsprezece ore din şase sute șaisprezece - de fapt mai mult de o treime. Dar deoarece totul la universitate își avea la bază doctrina budistă a milei, nu existau repetenţi sau exmatriculări, așa că am fost lăsat să-mi continui studiile.
Starețul și-a dat acordul tacit în această privinţă.
Continuam să neglijez învăţătura și în frumoasele zile de sfârşit de primăvară, până la începutul verii, mi-am petrecut timpul vizitând templele budiste şi shintoiste unde se intra gratuit. Umblam cât mă ţineau picioarele.
Îmi amintesc de o astfel de zi.
Mă plimbam prin faţa templului Myoshin, când, deodată, am zărit un student mergând la pas cu mine. S-a oprit la o tutungerie dintr-o clădire cu cornișele vechi şi i-am privit profilul cu chipiul de student, pe când îşi cumpăra ţigări. Era un profil ascuţit, alb, cu sprâncene înguste. Purta chipiul studenţilor de la Universitatea Kyoto. Mă privi cu coada ochiului. Am avut senzaţia îngrămădirii unor umbre întunecate. Am intuit imediat că e piromaniac.
Era ora trei după-amiază - nu tocmai un moment potrivit pentru incendiu. Un fluture zbură dinspre drumul asfaltat pe unde treceau autobuzele şi se agăță de o camelie ofilită din vaza ce se afla în faţa tutungeriei.
Părţile ofilite ale florii albe arătau de parcă ar fi fost arse de un foc maroniu. Am așteptat mult autobuzul. Ceasul de pe stradă se oprise.
Nu ştiu de ce, dar eram convins că studentul se îndreaptă, pas cu pas, spre incendiu.
