Starețul rămase în aceeași poziție. Era complet nemișcat. Privindu-l, am încercat diverse sentimente.
Primul meu gând a fost că i s-a făcut brusc rău şi are o criză. Voiam să
mă ridic imediat și să mă duc să-l ajut. Ceva mă reţinu însă. Nu-i purtam nici un pic de afecţiune starețului și apoi, oricum, într-una din zilele acestea îmi duceam la bun sfârşit planul de a da foc Templului de aur. Ar fi curată
ipocrizie să-i ofer ajutorul meu în condiţiile acestea. Mai mult, exista pericolul ca, dacă-l ajutam, să devin obiectul recunoștinței şi dragostei lui şi astfel să-mi slăbească hotărîrea.
Dacă mă uitam bine la stareţ, nu mi se părea totuși că ar fi bolnav.
Orice i s-ar fi întâmplat, aşa cum stătea el ghemuit acolo, în pavilionul ceaiului, părea complet lipsit de mândrie şi demnitate. Era un soi de umilire, parcă era un animal adormit. Am observat că-i tremură mânecile uşor, ca şi când l-ar fi apăsat pe spate o greutate invizibilă.
Ce să fie oare - această greutate invizibilă? Suferea? Sau conștiința insuportabilă a neputinței?
Obișnuindu-mă cu liniștea din jur, am realizat că stareţul murmura ceva, cu o voce stinsă. Părea a fi o rugă, dar nu am recunoscut-o. M-a izbit brusc un gând care mi-a mai spulberat mândria: gândul că stareţul nostru ducea o viață spirituală necurată, de care noi nu știam nimic, și că în comparație cu aceasta, micile mele fapte rele, păcatele şi greșelile provocate de lipsa de atenție erau chiar banale.
Am înţeles apoi. Poziţia starețului era exact ca a „aşteptării la grădină“, adică ca a preotului călător căruia i s-a refuzat cererea de a intra în templu și 179
care stă pe sacul lui toată ziua așteptând la intrare cu capul plecat. Dacă un prelat de rangul starețului nostru imita cu adevărat regulamentul căruia trebuie să i se supună un preot călător, atunci trebuie că este exagerat de decent. Dar oare în ce scop? Așa cum decenţa firicelelor de iarbă, a vârfurilor frunzelor copacilor, a stropilor de rouă ce se lăsară pe pânza de păianjen -
toate se îndreptau deci spre strălucirea dimineții, înspre ceruri, tot așa poate şi stareţul își îndrepta intenţiile decente spre păcatele originare şi păcatele lumii, care nu erau ale lui de fapt; poate că lăsa ca toate acestea să
se reflecte natural în persoana lui, așa cum stătea chircit ca un animal.
Dar nu, decenţa lui nu este îndreptată spre o forță universală. Pentru mine, mi-am dat eu seama brusc, pentru mine o făcea. Nu exista nicio îndoială. Ştia că o să trec pe aici și-și luase poziţia aceasta de dragul meu.
Și-o fi dat seama de propria lui neputinţă și se decise până la urmă pentru această metodă, teribil de ironică, pentru a mă mustra, pentru a-mi sfâșia inima-n bucățele, pentru a trezi mila în mine, pentru a mă face să-mi îndoi genunchii şi să mă rog.
Pe când îl priveam cum stătea acolo, ghemuit, în poziţia aceea pe care o luasem drept decenţă, am făcut toate eforturile să nu mă las copleșit de emoție. Deşi încercam din răsputeri s-o resping, adevărul este că era să mor de dragul lui. Dar gîndul că se aşezase în poziţia respectivă pentru mine, a întors totul pe dos şi-mi oţeli parcă și mai tare inima.
În clipa aceea mă hotărâsem să-mi văd mai departe de planurile mele, fără să mai aştept niciun alt motiv, cum ar fi izgonirea. Starețul şi cu mine devenisem locuitorii a două lumi complet diferite şi nu mai aveam nicio înrâurire unul asupra celuilalt. Mă eliberasem de toate opreliștile. Acum puteam să-mi duc la bun sfîrșit hotărârea pe care o luasem, după pofta inimii și când aveam chef, fără să mai aștept nimic din afară.
Strălucirea dimineţii păli; pe cer se adunară nori şi lumina soarelui se retrase din Turnul Steaua Nordului. Starețul rămase acolo mai departe, ghemuit. Am plecat repede.
Pe data de 25 iunie izbucni războiul din Coreea. Presentimentul meu că lumea se va duce de râpă se adeverea. Trebuia să mă grăbesc.
180
CAPITOLUL X
A DOUA ZI DUPĂ VIZITA MEA la Gobancho am şi făcut o încercare, Am scos câteva cuie de vreo cinci centimetri din ușa de lemn de la intrarea din dos a Templului de aur.
Sunt două intrări în Hosui-in. Ambele sunt uși cu două canaturi, una la est și alta la vest. Bătrânul ghid obișnuia să dea o raită Templului de aur în fiecare seară. Mai întâi închidea ușa dinspre vest pe dinăuntru, apoi o încuia pe dinafară pe cea dinspre est. Ştiam însă că pot să intru în Templul de aur fără cheie: pe o ușă veche de lemn, din dos, care nu mai era de mult folosită.
Se putea îndepărta ușor dacă scoteai câteva cuie de sus și câteva de jos.
Cuiele abia se mai țineau și tocmai de aceea scosesem câteva, de probă.
Le-am înfășurat într-o bucată de hârtie și le-am pus cu grijă în fundul sertarului meu.
Au trecut cîteva zile. Nimeni n-a observat nimic. A trecut o săptămână.
Nimeni nu sesizase lipsa cuielor. În seara de douăzeci şi opt, m-am strecurat pe furiș și le-am pus la loc.
În ziua în care l-am văzut pe stareţ ghemuit în pavilionul ceaiului, am înţeles că nu o să mai depind de nimeni, că nimeni nu-și va mai impune forța asupra mea, aşa că m-am dus la farmacia de lângă secţia de poliţie din partea de vest a cartierului Chimoto Imaidegawa și am cumpărat nişte arsenic. Mi-au dat mai întâi o sticluță mică ce nu putea conţine mai mult de treizeci de pastile. Am cerut una mai mare şi am plătit o sută de yeni pentru o sticluţă cu o sută de pastile. Am intrat apoi într-o fierărie la sud de secţia de poliţie și mi-am cumpărat un cuţit de buzunar, cu o lamă de vreo zece centimetri. M-a costat nouăzeci de yeni cu cutie cu tot.
M-am învârtit câtva timp prin faţa secției de poliţie. Era seară şi câteva ferestre erau puternic luminate. Am zărit un poliţist intrând grăbit. Purta o cămașă deschisă la gât și avea o servietă în mână. Nimeni nu-mi acorda nicio atenţie. Nimeni nu-mi acordase nicio atenţie în ultimii douăzeci de ani și starea aceasta părea să continue. Așa cum stăteau lucrurile în momentul de faţă, eram o persoană complet lipsită de importanță. În Japonia sunt 181
milioane, zeci de milioane de oameni izolaţi prin colţuri, cărora nu le acordă
nimeni nicio atenţie. Şi eu făceam parte dintre aceștia. Lumii puţin îi păsa dacă aceştia trăiesc sau mor și de aceea ei aveau ceva de natură să te liniștească.
Şi detectivul-poliţist părea liniştit în felul lui şi nu s-a sinchisit să-mi acorde şi o a doua privire. Lumina roșiatică, fumurie, a lămpii ilumina secția de poliţie Nishijin, din care semnul jin căzuse fără ca cineva să se gândească
să-l mai pună la loc.
În drum spre templu mă gândeam la cumpărăturile pe care le-am făcut în seara aceea.
Erau cumpărături interesante. Deși cumpărasem medicamentul și cuțitul pentru eventuala mea dispariţie de pe pământ, eram foarte încântat că le am şi mă gândeam dacă nu așa se simte unul ce-și cumpără casă nouă
și-și face planuri de viitor. După ce-am ajuns la templu, iar m-am uitat la cele două achiziţii ale mele. Am scos cuțitul din cutiuţă și i-am lins lama. Lama de oţel s-a aburit imediat şi răceala pe care am simţit-o pe limbă a fost urmată
de o senzaţie vagă de prospeţime.
Această prospeţime se reflecta vag pe limba mea, de undeva, din interiorul oţelului, din miezul de neatins al oţelului. Claritatea formei, lustrul culorii indigo a adâncurilor mării tocmai acestea-i dădeau acea prospeţime diafană care-mi învălui vârful limbii. Farmecul dispăru însă, în cele din urmă. Îmi imaginam, fericit, ziua în care mă va ameţi cu totul, fizic, acea explozie de prospeţime. Cerul morţii era strălucitor şi mi se părea că
seamănă cu cerul vieţii. Nu mă mai străfulgera niciun gând negru. Lumea aceasta scăpase de suferință.
După terminarea războiului s-a instalat la Templul de aur un sistem de alarmă, automat, contra incendiilor. Era astfel conceput, încât în momentul în care temperatura din interiorul templului ajungea la un anumit punct, suna un clopoțel de avertizare pe coridorul unde locuiam noi. În seara de 29
