„Nu mai e mult, gândeam eu. Să mai am puțină răbdare.“ Cheia plină de rugină care a deschis ușa ce despărțea lumea exterioară de cea interioară se va răsuci lin în broască.
Lumea mea se va aerisi, adierea va pătrunde nestingherită în cele două
lumi. Găleata se va ridica, balansându-se ușor în vânt şi totul mi se va deschide sub forma unei întinderi mari. . cămăruța secretă va fi distrusă.. E
în faţa ochilor, și mâinile mele se întind gata-gata să ajungă la. .
Inima mi s-a umplut de bucurie în ora când am stat singur, în întuneric.
Poate n-am fost în viața mea atât de fericit. M-am desprins brusc de întuneric.
M-am furișat în spatele bibliotecii şi mi-am încălțat sandalele din pai pe care mi le pregătisem cu grijă dinainte. Am luat-o, prin ploaia măruntă, de-a lungul șanțului din spatele templului înspre atelier. Nu era deloc cherestea acolo, dar duşumeaua era plină de rumeguș îmbibat de ploaie, al cărui miros se răspândea puternic în jur. Atelierul acesta era folosit şi pentru depozitarea paielor. Se cumpărau de obicei câte patruzeci de snopi, dar nu mai rămăseseră decât trei în noaptea aceea.
Am luat cei trei snopi și m-am întors. În bucătărie era liniște deplină.
Am luat-o spre colţul clădirii și am ajuns în spatele apartamentului diaconului. Unul din geamurile closetului se lumină brusc. M-am ascuns.
Am auzit pe cineva tușind. Mi s-a părut că e diaconul. Apoi l-am auzit ușurându-se. Aveam impresia că a durat o veșnicie.
Mi-era teamă să nu se ude paiele de la ploaie şi, cum stăteam ghemuit, încercam să le protejez cu pieptul meu. Mirosul ce venea dinspre closet era şi mai puternic din cauza ploii şi părea să se fi aşternut pe mănunchiul de ferigi. Cineva trase apa și apoi l-am auzit lovindu-se de perete. Bineînţeles că
diaconul nu era treaz complet şi nu avea siguranță pe picioare. Lumina se stinse. Am luat cei trei snopi şi m-am îndreptat spre bibliotecă.
188
Bunurile mele personale erau un coș de nuiele în care-mi ţineam lucrurile şi o valijoară veche. Aveam de gând să ard totul. Seara devreme îmi înghesuisem în cele două obiecte toate cărţile, hainele, straiele preoțești şi alte nimicuri. Sper că va recunoaște lumea că am avut grijă de toate. Obiecte ca stinghiile de la plasa împotriva ţânțarilor cu care puteam să fac zgomot pe când le căram, precum și obiectele neinflamabile ca: scrumiera, cana, călimara de cerneală, care puteau atesta fapta mea, le-am pus între perne moi şi le-am înfășurat în pînză. Le-am lăsat oricum separat.
În plus, trebuia să mai ard o saltea și două plăpumi. Am cărat tot bagajul acesta voluminos, bucată cu bucată, în spatele bibliotecii şi l-am îngrămădit acolo. M-am dus apoi la Templul de aur să scot ușa de care vă
spusesem mai înainte.
Cuiele au ieșit foarte ușor, unul după altul, de parcă ar fi fost împlântate într-un strat de pământ moale. Am rezemat ușa înclinată de trupul meu și suprafața umedă a lemnului putred se bombă și se frecă ușor de gâtul meu.
Nu era chiar atât de grea pe cât mă aşteptasem. După ce-am scos uşa, am pus-o jos. Pot să privesc acum interiorul Templului de aur.
E întuneric beznă.
Ușa era destul de îngustă, dar se putea intra. M-am lăsat absorbit de întunericul Templului de aur. Îmi apăru un chip straniu în faţă şi mă făcu să
tremur de spaimă. Având un chibrit aprins în mână, faţa mea se reflecta pe cutia din sticlă ce conţinea macheta templului.
Nu era chiar momentul potrivit pentru astfel de activităţi, dar eu m-am oprit și am privit atent miniatura din casetă. Acest templu mic era luminat de flacăra palidă a chibritului, umbra lui pâlpâi și scheletul de lemn părea tare agitat. Imediat fu însă înghiţit de întuneric. Chibritul se stinse.
Ciudat, dar mă neliniști capătul incandescent al chibritului pe care l-am călcat ca studentul pe care-l văzusem odinioară la templul Myoshin. Am mai aprins un chibrit. L-am trecut prin fața altarului și a celor trei Buddha și am ajuns cu el în fața ofertoriului44. Acesta avea numeroase șipci de lemn printre care se aruncau monezile și, la luminița chibritului, şipcile se unduiau ca valurile. În ofertoriu se găsea statueta din lemn a lui Ashikaga Yoshimitsu, intrată în patrimoniul naţional. Era un individ în poziție șezândă, îmbrăcat în mantie preoțească şi cu un sceptru în mână. Capul ras, ochii larg deschiși și gâtul îngropat în mânecile largi ale mantiei. Ochii-i sclipeau la lumina chibritului dar nu-mi era teamă. Era oribilă statueta aceea 44 Locul în care se depun ofrandele sau banii (n.ed.).
189
a lui Yoshimitsu. Deși se păstra cu sfințenie într-un colţ al clădirii pe care el însuşi a construit-o, părea neîngrijită de multă vreme.
Am deschis ușa dinspre vest care dădea spre Sosei. După cum am mai spus, era o uşă pe balamale ce se deschidea dinspre interior. Cerul acoperit de ploaie părea oricum mai luminos decât interiorul Templului de aur. Uşa cedă, scârțâind, în noaptea întunecată.
„Ochii lui Yoshimitsu“, mi-am zis ieșind repede pe uşă şi luând-o la fugă spre bibliotecă.
Ochii aceia a lui Yoshimitsu. Se poate face orice în prezenţa acelor ochi.
În fața acelor ochi care nu văd, ai unui martor fără viaţă.
Pe când alergam, mi-am dat seama că ceva din buzunarul meu făcea zgomot. Era cutia cu chibrituri. M-am oprit și am îndesat un șervețel sub capacul cutiei. Zgomotul se potoli; nu se auzea nimic dinspre celălalt buzunar, în care se afla sticluţa cu arsenic şi cuţitul, înfăşurate bine într-o batistă. Nici un sunet de la pâinea, pişcoturile şi ţigările din buzunarul puloverului.
Mi-am reluat activitatea mecanic. Am făcut patru drumuri ca să pot transporta toate lucrurile adunate lângă bibliotecă până la locul de destinaţie, în faţa statuii lui Yoshimitsu din Templul de aur. Am cărat mai întâi salteaua și plasa împotriva ţânţarilor, de la care scosesem stinghiile.
Apoi cele două plăpumi, valijoara şi coșul de nuiele și, în sfârșiţ cei trei snopi de paie. Le-am aruncat la întâmplare punând paiele între plasă şi aşternut.
Plasa aceea părea să ia foc cel mai usor, aşa că am întins-o peste restul bagajelor.
În final m-am întors la bibliotecă și am luat legăturica în care băgasem lucrurile care nu ardeau şi le-am dus, de data aceasta spre marginea lacului, la est de templu. De aici se vedea drept în faţă, stânca Yohaku. Stăteam sub nişte pini și abia reușeam să mă feresc de ploaie.
Reflectarea cerului pe suprafața lacului îl făcea să aibă o culoare ștearsă. Lintiţa deasă de la suprafață îţi lăsa impresia că e vorba de pământ, pur şi simplu şi doar spaţiile dintre ele te lăsau să ghicești că dedesubt ar fi apă.
Unde stăteam eu nu ploua suficient de tare ca să clipocească apa. Lacul se evapora în ploaie şi părea să se-ntindă spre zarea îndepărtată. Aerul era umed.
190
Am luat o pietricică și am aruncat-o în apă.
Făcu bâldâbâc! dar cu așa zgomot încât am crezut că a plesnit aerul din jurul meu. Am stat o vreme chircit, nemișcat în întuneric, sperând ca astfel să atenuez zgomotul pe care-l provocasem fără să vreau.
Am băgat mâna în apă și lintiţa călduță mi se lipi de degete. Am dat drumul în lac mai întâi stinghiei de la plasa împotriva ţânţarilor, apoi scrumierei - ca şi când aș fi vrut s-o clătesc. Am lăsat să cadă încetişor şi ceașca şi călimara. Am terminat cu toate lucrurile ce trebuiau aruncate în apă. A mai rămas lângă mine perna şi pânza în care fuseseră învelite. Nu mi-a mai rămas decât să duc şi aceste două obiecte în fața lui Yoshimitsu şi să dau foc templului.
