din comun. Părintele Zenkai dezvăluia însă forță numai cât era necesar să
anihileze orice simetrie posibilă. Pomeţii obrajilor erau proeminenţi precum munții stâncoși pictaţi de artiștii chinezi ce aparțin Curentului Sudic.
Și era totuși o blândețe în vocea bubuitoare a părintelui care-și găsea ecou în inima mea.
Nu o blândeţe obișnuită - semăna parcă cu rădăcinile aspre ale unui copac mare ce se înalță la marginea satului oferindu-i adăpost călătorului obosit, ci o blândeţe aspră la pipăit.
Trebuia să fiu atent, să nu mă las furat de ea, să nu-mi zădărnicească
planul tocmai în noaptea aceasta. Am avut o secundă bănuiala că stareţul l-a 185
chemat special pe părintele Zenkai pentru mine, dar mi-am dat imediat seama că nu bătea el atâta drum tocmai din prefectura Fukui numai pentru mine. Nu, preotul acesta era un oaspete deosebit, care avea, din întâmplare, să fie martorul unui cataclism cu totul și cu totul ieșit din comun. Sticluţa din ceramică avusese în ea cam un sfert de litru de sake dar părintele o și golise.
M-am scuzat cu o plecăciune adâncă şi m-am dus la bucătărie să aduc alta.
Pe când mă întorceam cu sake-ul încălzit, am avut o senzaţie pe care n-o mai cunoscusem până atunci. N-am simţit niciodată nevoia să fiu înţeles, dar acum voiam ca părintele Zenkai să mă înţeleagă. Probabil a observat și el că
în timp ce îngenuncheam şi-i turnam sake-ul, în ochii mei se putea citi o sclipire de sinceritate care-mi era străină.
— Ce părere aveţi despre mine? am întrebat eu.
— Hm, aş spune că pari un student serios şi muncitor. Bineînţeles că
n-am cum să știu dacă pe ascuns îți faci de cap. Dar era să uit! Lucrurile nu mai sunt ca pe vremuri, nu? Am impresia că tinerilor de azi nu le mai ajung banii şi pentru destrăbălare. Când tatăl tău, stareţul și cu mine eram tineri, făceam tot soiul de pozne.
— Vă place un student obişnuit ? l-am întrebat.
— Da, răspunse părintele Zenkai, şi aşa e şi bine să arăţi. Cel mai bun lucru e să fii ca toţi ceilalţi. Lumea nu te mai suspectează în felul acesta.
Părintele Zenkai nu era deloc îngâmfat. Preoţii superiori, cărora li se cere părerea în legătură cu câte ceva, pictură sau obiecte vechi de artă, cad de obicei în păcatul de a nu avea niciodată o părere bună de teamă să nu se râdă de ei mai târziu, în cazul în care au făcut vreo greşeală. Apoi, mai sunt preoții Zen, care-și spun pe loc părerea, convenţional, având însă grijă să se exprime în așa fel, încât răspunsul să fie ambiguu. Părintele Zenkai însă nu era dintre aceştia. El spunea exact ce vedea şi ce gândea. Nu căuta niciodată
să găsească vreun sens special lucrurilor care se reflectau în ochii lui puternici, puri. Pe el nu-l interesa dacă există sau nu vreo semnificaţie.
Ce mă impresiona însă cel mai mult la părintele Zenkai era că, atunci când privea un obiect - de exemplu pe mine -, nu încerca să se afirme observând ceva ce n-a mai văzut nimeni; privea totul exact ca toţi ceilalţi.
Scopul în sine nu avea nicio semnificație pentru acest preot. Am înțeles ce voia să-mi spună şi m-am destins încet-încet. Atâta vreme cât le păream altora un om obişnuit, eram într-adevăr așa, şi orice fapte ciudate aș comite, banalitatea rămâne precum orezul vânturat.
Fără să fac nici cel mai mic efort, am reușit să mă imaginez ca pe un copăcel stufos, plantat în faţa părintelui Zenkai.
186
— Consideraţi, părinte, că e bine să procedezi exact așa cum se așteaptă lumea de la tine?
— Nu e întotdeauna uşor. Dar dacă te comporţi altfel, lumea o să
considere imediat că așa e normal în cazul tău. Să știi că se uită repede.
— Şi ce e mai de durată? Ce-ţi preconizezi tu însuţi sau modul în care ești considerat?
— Ambele se vor sfârși într-o bună zi. Oricât ai încerca tu să te convingi că personalitatea ta este mai trainică, se sfârșește cu siguranță
odată. Când trenul merge, pasagerii sunt în repaus, dar când trenul se opreşte, pasagerii sunt cei care se pun în mișcare. Şi mișcarea şi repausul se sfârşesc la un moment dat. Moartea pare să fie repausul de pe urmă, dar n-ai cum să ştii cât mai durează.
— Vă rog să mă priviţi cu atenţie, am spus eu în cele din urmă. Nu sunt cum vă imaginaţi dumneavoastră. Vă rog să citiţi în inima mea.
Părintele îşi duse ceșcuţa cu sake la gură şi mă privi atent. Tăcerea mă
apăsa precum acoperișul mare, negru al templului, îmbibat de apă. M-au trecut fiori. Părintele Zenkai spuse apoi râzând:
— Nu e nevoie să te pătrund. Se citeşte totul pe faţa ta.
Aveam impresia că m-a înţeles bine, până în cele mai adânci unghere ale fiinţei mele.
Pentru prima oară în viaţa mea mă simţeam complet despuiat sufletește. Şi exact ca apa care pătrunde cu ușurință în locurile goale, parcă
eram inundat de curajul de a comite fapta.
S-a întors stareţul. Era ora nouă. Ca de obicei, un grup de patru porni să facă ultimul rond al templului. Nu era nimic neobișnuit.
Starețul se așeză să bea sake cu părintele Zenkai. Pe la douăsprezece şi jumătate, unul din colegii mei îl conduse pe oaspete în camera lui. Starețul făcu baie apoi, - sau „intrarea în ape“, cum se spunea la templu -, şi pe la ora unu noaptea templul se liniști de tot.
Continua să plouă încet.
Așternutul meu era întins pe rogojină. Stăteam de unul singur și contemplam noaptea ce se lăsa asupra templului - tot mai neagră și mai apăsătoare. Stâlpii mari şi uşa din lemn a cămăruţei mele păreau parcă şi mai întunecaţi în noaptea străveche.
187
M-am bâlbâit, liniștit, în sinea mea. Spre furia mea, nu-mi apăru pe buze decât un singur cuvânt; era exact ca atunci când cauţi zadarnic ceva într-o socoșă dând mereu peste altceva, de care nu ai nevoie. Povara şi opacitatea propriei mele lumi interioare se asemăna foarte bine cu cea a nopţii și cuvintele mele scârțâiau în exterior ca o găleată grea scoasă din puţul adânc al nopții.
