Cum e viaţa? Cum o vede el acum sau cum îi apare când e binedispus şi uită
de toate astea? Se trânteşte pe pat şi îşi strânge pleoapele, aşteptând amintirea de nesuportat, gonind-o, scrâşnind din dinţi, şi ea, revenind, încălzindu-i sângele. Mirosul foarte timpuriu de primăvară al aerului, răceala lui, vie şi tremurătoare, grămezile de zăpadă cu scoarţa înnegrită
39
adunate în marginea trotuarului, din care se scurg şiroaie de apă. Şi el, simţindu-se foarte tânăr, alergând în lumina neaşteptată, traversând în goană pe roşu, de teamă că o să întârzie.
Fata avea umerii fragili şi înguşti, braţele subţiri, acoperite de un puf negricios. Unul dintre ciorapi îi era deşirat deasupra genunchiului şi prins în grabă cu aţă albă. I-l zărise în timp ce, cu mâinile neîndemânatice, încerca să-i desfacă fermoarul. O simţea în braţe, ţeapănă şi morocănoasă, fără
volubilitatea ei obişnuită, dar graba şi teama îl făceau să nu se oprească. Se împiedica mai departe în nasturi, trăgând cu ochiul din când în când la deşteptătorul care ţăcănea alături, pe masă. Pierduseră aproape tot timpul aruncându-şi fraze fără rost, şi-acum, într-o oră cel mult, colegul care-i lăsase camera putea să se întoarcă. Ceva, poate chiar amintirea ciorapului deşirat, poate stângăcia ei, îl înduioşă brusc şi încercă să-şi amâne febrilitatea, lăsându-şi mâna să-i alunece de-a lungul creştetului lucios, cu părul strâns la ceafă cu un şiret negru. Dar ea se smuci şi-l privi pe furiş, bănuitor şi rău, nu, n-avea rost să încerce s-o mai şi ducă. Pe furiş, aşa îl privise tot drumul până aici, în timp ce-şi lăsa degetele umede şi moi să-i alunece în trecere printre stinghiile prăfuite ale gardurilor, de-a lungul zidului gălbui şi în timp ce urcaseră scările până în faţa uşii scorojite, unde el bâjbâise îndelung, învârtind, din ce în ce mai neliniştit, cheia în broasca înnegrită. Studioul scârţâia necontenit şi el îşi ferise fruntea de tăblie, din ce în ce mai copleşit de nemişcarea corpului ţeapăn care nu-i răspundea, mergând totuşi mai departe, văzându-şi din afară, aproape cu spaimă, gesturile. Ca şi când tot ce făcea de-acum înainte era doar un lucru ce trebuia, cu orice preţ, dus până la capăt; o datorie de care n-avea altfel cum să scape. Şi ea, simţind fără îndoială asta, cu ochii pironiţi în albul tavanului
– un tavan pe care îl urmărea în cele mai mici neregularităţi ale lui –, cu buzele strânse peste dinţii albi, mici şi ascuţiţi, şi pe urmă, clipind des şi mărunt, lăsând să-i scape printre pleoapele întredeschise sclipiri de răutate; o privire piezişă, mulţumită de nereuşita lui pe care putea s-o contemple.
— Nu te mai tot zgârma atât, uite cum ai ajuns s-arăţi. . îi zise Vica şi-i arătă cu degetul îngroşat şi zbârcit petele vineţii de pe braţul pe care, cu ochii închişi, el îl pipăia, căutându-şi maşinal alte coşuri.
Împinsese uşa cu umărul şi intrase încet, gheboşată, cu o farfurie cu felii de pâine şi brânză.
— Lasă-mă-n pace. . strigă Gelu furios. Lasă-mă-n pace, repetă mai încet.
40
Se duse la geam, îşi sprijini o mână de pervaz şi se uită afară.
— Iartă-mă, îi şoptise fetei trăgându-se în marginea studioului, până când lemnul rece, muchia ascuţită îi intrase în carne. Iartă-mă, bolborosise cuprins de-o lehamite şi de-o disperare atât de mare, încât nici la ceas nu se mai uită şi nu mai încercă nici măcar să se acopere. De-acum putea să se întâmple orice. Recunoştea în el toată spaima acestor ore, ca şi când dinainte ar fi ştiut c-aşa avea să iasă. Aşa că acum putuse chiar să spună cuvântul acesta, ultimul pe care până atunci crezuse c-avea să-l rostească vreodată în faţa cuiva. Şi târziu, foarte târziu, îi simţise braţul subţire cum încearcă să i se strecoare pe sub umerii strânşi şi părul ei moale fluturându-i deasupra obrazului.
— . .uită-te la tine că eşti numa piele şi os. D-aia te tot trage şi somnu, daia n-ai vlagă în tine. . Eu toată viaţa mi-am purtat de grijă, şi omu meu la fel.
Şi-acu mă uit că-şi pune o farfurie plină ochi, şi moaie pâine-n ea şi-şi face o ciorofleacă, şi-aşa o mănâncă, cu lingura.. Mă, îi spun când îl văz aşa, mă, tu parc-ai fi moş Mealache, ăla de-şi turna la un loc şi ciorba şi mâncarea, de cum i le da noru-sa. La ce să mai deschid gura de două ori, zicea, dacă tot acolo se duce? Da omu meu, când îi spun aşa, zice: păi ce, eu nu-s moş? Crezi că nu-s moş? Uite-acu-n vară fac şaptejnouă..
— Păi chiar că-i moş! Dacă nici el nu-i moş, atunci cine să mai fie? se răsteşte peste umăr băiatul.
Dar-ar dracu-n tine de copil îndrăcit!. . Ăsta parc-ar fi omu-ei, tot aşa ursuz şi rău de gură, cine ştie cui o să-i mai mănânce zilele! Dar-ar dracu-n coiu-tău, ce te-aş mai fi bătut io să fii al meu, făceam om din tine. . La vârsta lui te-ai aştepta să aibă şi-un dram de minte, când zice o vorbă, să fie vorbă
de om judecat. Mă-sa-i de vină, mă-sa i-a scos coarne, şi-acu tot ea se plânge:
— Nu ştiu ce să mă fac cu Gelu, se plânge. Nu ştiu cum să mai pro-ce-dez, stă toată ziua închis la el, cu mine n-are ce vorbi niciodată şi, dacă-i spun câte ceva, din orice se enervează şi mă repede. Când trăia bietu taică-su parcă era altfel, şi atmosfera din casă parcă era alta, Ilie ştii şi tu ce fire veselă şi deschisă avea, se plânge cumnată-sa.
— Ce să faci, n-ai ce să faci, lasă-l în bobii lui, îi zice ea.
Da-n gând: ce te miri că-i ursuz şi mut, că cu tine seamănă, parcă tu cum ai fost? Parcă tu cum ai fost cu mine şi cu toţi care-ţi venea în casă?
Merită să i le spuie pe toate în faţă, da nu se mai ia în gură cu ea. Mare noroc a mai avut cumnată-sa cu bietu Ilie, Dumnezeu să-l ierte. Era moale 41
din fire, Ilie, săracu, şi toată viaţa a făcut din el ce a vrut, niciodată nu s-a bucurat cumnată-sa când i-a deschis uşa, niciodată n-a văzut-o cu ochi buni, trebe că-i părea rău de ăi dooşcinci de lei de-i mai dădea pe furiş Ilie. .
— Na şi ţie, Vico, să ai de tramvai când mai vii pe la noi.. îi zicea din uşă.
Acu s-a schimbat cumnată-sa, când a văzut c-a rămas singură-n lume.
— Mai vino şi tu, Vico, să mai stăm de vorbă şi noi, îi zice, că-mi huruie casa în cap de-atâta tăcere..
Ea mai vine, uite, mai vine, ca azi, mai pune mâna, mai cârpeşte, calcă
ceva, da nu mai are nici ea putere; să nu ajungi să ai nevoie de ajutor, nici de la rude, nici de la nimeni, că te mănâncă câinii; aşa zicea madam Ioaniu. A fost femeie învăţată madam Ioaniu, învăţată şi rafinată, doi bărbaţi a ţinut şi p-amândoi i-a dus la groapă.
— Numai bătrân să nu fii, Vica, numai bătrân să nu fii şi s-ajungi pe la uşile altora..
De câte ori nu i-a zis vorbele astea!. .
— Ia-o tu, că mie nu mi-e foame, mi-am întins hârtiile pe masă şi mai rău mă-ncurcă..
Gelu a adus farfuria cu pâine şi brânză. Stă cu ea în mână nehotărât, sprijinit strâmb de tocul uşii; nici nu intră, dar nici nu pleacă.
— Ia-o tu şi mănâncă, şi-aşa nu prea e azi nimic de mâncare, mama ia chenzina abia mâine..
— Ce să mănânc, nu mi-e mie gându la mâncare.
Dar ia farfuria, o pune pe-un colţ al dulapului şi-şi face de lucru la aragaz: scoate roatele să le spele, le pune-n chiuvetă. Dacă s-ar întoarce cu faţa, ar vedea-o băiatu că râde cu gura ştirbă; tocmai adineaori şi-a scos dinţii, c-o strâng şi nu-i suportă multă vreme. Dar-ar dracu-n coiu tău, râde. Vezi că i-a părut şi lui rău că s-a repezit cu gura la ea, s-o mănânce, nu alta, şi ea ce vină
avea? Ea-i aducea să înghită ceva.. N-ar fi el rău la suflet, da e rău învăţat, mă-sa-i de vină, că i-a scos coarne de mic.. Gelule-n sus, Gelule-n jos, că
sucită, că învârtită. . Ce-i drept, a fost şi frumos, era gras şi frumos, şi cu păru creţ, numa inele. Când era mic, ea-i făcea baie, şi-l trăgea cu ulei la încheieturi, şi-l scuipa să nu se deoache, şi-l pupa pe buci, şi-l lua la prăvălie.
Sub tejghea, acolo era locul lui. Sta de-a buşilea şi se uita la cântar. Şi-atunci, după stabilizare, un sac de bani i-a dat omu ei să se joace..
— Ei, mănâncă, ce mai stai, zise el răstit.
Iar l-a apucat, el ştie ce l-a apucat! A ieşit şi s-a dus dincolo în cameră.
