— Mersi, îi răspunde ea.
Dar nu se opreşte. Când trece de el, domnul se uită nedumerit, stă o clipă
lângă scară şi abia pe urmă se suie. Ea merge mai departe spre clasa a doua, cu paşi grăbiţi, de când a-nchis prăvălia, numa cu-a doua a mers şi n-a mai murit.
— Ei, mare economie cinci bani, zice capra de cumnată-sa.
Mare economie, uite că e. Uite că de colo, de colo, s-adună; şi dacă n-ar fi fost chibzuită, cu cât îi aducea omu ei, nu s-ar fi descurcat nici o săptămână.
Dar nu mai are timp s-ajungă la uşa din spate-a tramvaiului şi, prin faţă, orice-ar fi, ea nu se urcă: nu-i atât de bătrână să se urce pe-acolo pe un’ să
coboară, prin faţă e coborârea, orice bucureştean ştie.
49
Ea ştie, c-a mers şi cu tramvaiu cu cai, tramvaiu cu cai, cu vagoane galbene, care vara se schimba şi avea perdele, şi caii avea pe cap şi pe ochi apărătoare de pânză. Ce gloabe, ce mârţoage de cai mai era şi ăia de la tramvaie!. . Trecea pe la Piaţa Sfântu Gheorghe, unde era lupoaica, pe Colţei, pe Dorobanţi, intra pe Clopotarii Vechi şi mergea tot aşa pân-la depoul de pe Bonaparte. 20 de bani toată cursa. Şi dracu de Niculaie aştepta pe trotuar, cu alţi derbedei de-ai lui, şi când tramvaiu dădea colţu, ei se cocoţa pe tampoane şi se făcea mici de tot, că dacă îi vedea vizitiu, le lua şepcile, başca chelfăneala. Făcea ei asta şi la tramvaiu electric, care era linia lu paişpe, e-hei, ce nebun a fost Niculaie, ce nebun şi ce deştept! Păcat de capu lui, cât a fost în şcoală n-a luat decât premiu-ntâi cu cunună, şi băiatu directorului, de şedea-n bancă cu el, n-apuca decât premiu doi. Deştept, din clasă prindea tot, că pe maidan cin’ să bată ţurca? Deştept, da nebun, că-n fiecare zi încasa o scatoalcă de la tăticu, ba că pierduse la arşice – parcă-l vede şi-acu ce-şi păzea mialele – şi venise despuiat acasă, ba că-i luase vizitiu de la tramvai chipiul. Mai era şi alte tramvaie care trecea pe la biserica Ienei, pe Regală, pe Câmpineanu, oprea şi-n staţii, da oprea şi dacă le făceai semn cu mâna, cu bastonu sau cu umbrela. Era şi tramcare p-atunci care mergea fără şine, da mai bine să nu te fi suit, că da tot în gropi, de-ţi ieşea sufletu din tine. Ştie ea cum e cu tramvaiu, ştie, e bucureşteancă get-beget, da ăştia noi, d-acu, care a umplut Bucureştiu, ăştia nu ştie. S-a umplut Bucureştiu de ţărani, şi ei, bucureştenii vechi, nu mai are loc: ţărani care stă la bloc şi strânge bani de maşină, ca nespălata de Oiţa, vară de-al doilea cu Delcă; aşa-i acu, aşa a ajuns vremurile.
Merge printre scaune, clătinându-se, greoaie. E plin de noroi cauciucu ăsta, să nu alunece, Doamne fereşte, să nu-şi rupă ceva, uite-un scaun gol lângă fereastră!
Se duce repede-repede şi se aşază.
A pornit-o cu stângu azi, măcar de-ar fi Ivona acasă.. La ora asta n-ar prea avea un’ să fie, a ieşit la pensie şi Ivona, a ieşit şi bărba-su: patru mii, poate şi mai mult, cât or avea împreună. Patru mii tot să toace, ei singuri, că le-a plecat băiatu! S-a făcut doi-trei ani de când a plecat Tudor, a plecat înainte să moară bunică-sa, madam Ioaniu. Camera lui o ţine Ivona şi-acu neatinsă, nu doarme nimeni în ea şi nici n-o închiriază. Ditamai căsoiu pustiu, şi camera băiatului o ţine Ivona ca p-un cavou, cu poze colorate trimise de el de pe unde-a umblat. Şi ce-i încălzeşte pe ei că băiatu lor colindă ţările toate, 50
pe ei ce-i încălzeşte? L-a văzut Ivona acu un an, când i-a dat drumu de s-a dus la el, vara asta l-a văzut şi bărba-su, şi cu asta basta. Tudor n-are voie să
vie, şi s-o ferească Dumnezeu pe Ivona s-aibă nevoie de ceva la bătrâneţe.
Singură cuc în căsoiu pustiu, că bărba-su, toată ziua la Matracucă. Şi-acu, odată-l vezi că-şi ia haina din cui şi pleacă! S-o ferească Dumnezeu pe Ivona, că n-are cine să-i aducă nici un pahar cu apă. Aşa e copiii în ziua de azi: tu să
le dai, să le tot dai, da când e să dea şi ei – niciodată. Atâta că nici Ivona nu-i aia să se omoare cu firea, Ivona a fost pentru ea toată viaţa.
— Aşa-s eu, madam Delcă, aşa-s eu, mai raţională, i-a zis odată. Şi ştii că
mi-a prins bine-n viaţă?
Ţi-a prins pă dracu! Să fi făcut omu meu ce face al tău, toată ziua la călărit muieri, aveam io ac de cojocul lui, vedea el pe dracu!. . Da bleaga de Ivona, ea cu serviciu, ea cu prietinile, cu ţigarea-n gură şi cu cafelile. Ea habar n-are ce face Niki.
— Aşa e ea, de mică s-a educat să n-arate ce are în suflet, zicea mă-sa, madam Ioaniu.
Toate alea i le spunea ei madam Ioaniu.
— Faţă de tine, Vico, zicea, n-am secrete. . Să stai în camera mea, zicea, aici să stai şi să lucrezi, să mai vorbim şi noi de-ale noastre.. Chiar mă şi gândeam: ce-o mai fi cu Vica de n-a apărut? Şi i-am spus Ivonei să-ţi scrie carte poştală.
Când şi când, odată se pomenea cu cartea poştală de la Ivona: „Dragă
madam Delcă, n-ai mai venit pe la noi, te-aşteptăm, dă telefon înainte, dimineţile Muti este acasă.“
Vara mai ales, când nu se temea de gheţuş, o şi lua din loc; se suia în tramvai la nouă, şi la zece fără un sfert suna la uşa din spate. În unele zile îi deschidea Leana, spălătoreasa. Pe madam Ioaniu o găsea sus, în fotoliu ei, un fotoliu învelit în piele: pleznise pielea, o cususe, pleznise iar, se-nnegrise; puseseră peste el un covor, şi-acolo, peste covor, stătea madam Ioaniu. Era plină de covoare camera lu madam Ioaniu: covoare pe dormeză şi pe pereţi, tablouri şi o oglindă mare până-n tavan. Oglindă veneţiană, cu ramă de lemn negru, şi-n ea vârât sidef. S-a-ngălbenit şi sidefu, s-a izinit de praf, da mai acu v-o treizeci de ani, uite-aşa făcea ape-ape. Şi câte şi mai câte nu era-n camera lu madam Ioaniu! Scaune cu spătaru învelit în piele şi bătute în ţinte, cutii vechi de pălării, cufere cu rochii vechi, maldăre de cărţi franţuzeşti, cu 51
foaia îngălbenită, de cum le-atingeai, ieşea din ele prafu şi un miros ascuţit, iute. .
Şi pe madam Ioaniu o găsea în fotoliu ei şi cu cartea în mână. Dată
dracului fusese la viaţa ei, descurcăreaţă şi învăţată. Sta şi-acu şi citea, cu ochelarii pe nas, cu faţa plină-plină de vinişoare roşii. Fusese blondă şi toată
tinereţea ei s-a luptat cu pistruii, şi-aducea alifii de la Paris, se dădea cu ele şi numa când a-mbătrânit i-a dispărut de pe faţă pistruii. Şi atunci i-a apărut pe mână. Era greoaie şi pieptoasă, da-n tinereţe fusese subţire şi-naltă: i-a văzut ea pozele din albume, avea maldăre de albume.. Şi numa-n fotoliu ăla sta toată ziua, în el dormita şi după-masă. Deasupra ei, pe perete, un tablou mare şi negru, şi-n el un bătrân care curăţă un măr. De câte ori n-a văzut ea tabloul ăsta!
— Ce l-oţi mai ţine şi pe urâtu ăsta aici, le zicea ea. Mi-ar fi şi frică să dau ochii cu el noaptea.
— Ei, Vica, e un tablou de valoare, l-a făcut un pictor de pe vremuri, zicea madam Ioaniu. Venea la Balcic, în fiecare vară îl întâlneam, iar tabloul mi l-a făcut cadou când a văzut că îmi place.
Şi tot aşa, dă-i şi dă-i cu poveştile. I se ura ei singură, în fotoliu, ceasuri întregi; fii-sa la serviciu, gineri-su la fel, băiatul la şcoală, ce se mai bucura când o auzea că urcă scările!
— Să stai aici, să lucrezi în camera mea, îi zicea. Să mai schimbăm şi noi câte-o vorbă..
Şi-odată umbla prin cufere şi venea cu maldărul de cârpe, cu braţul plin: catifele vechi, şi mătase naturală, şi cearşafe de olandă fină, şi lenjerie de linon şi batist, atâta numai că putredă, pleznea de cum dădeai s-o pui pe tine. Şi iar bluze şi rochii, moaruri, şi ripsuri, şi saten lucios, şi voal-jorjet, şi taioare de stofă englezească, bune, dinainte de război, şi pardesie de camilhar, şi pasmanterii, şi danteluri – uite-aşa maldăre de cârpe. Şi ea pe toate le sucea, le răsucea, le-ntorcea, ce nu scotea din ele! Haine lu Tudor, tocma pe măsură, cămăşi de noapte, şorţuri de bucătărie, costume de baie; într-o vreme, îi făcuse Ivonei şi pantaloni: pantaloni peşior – aşa le zicea p-atuncea. Tot la maşina de cusut, dă-i şi dă-i, tot cu croitu. Din ochi croia, fără
tipare, fără nimic, Ivona îi mai aducea jurnale străine, da ea nici nu se uita la ele:
— Lasă-le p-astea, zicea, că ştiu io şi fără..
52
Ea lucra, madam Ioaniu ce-o mai ajuta să surfileze. Şi-odată o vedea că se scoală şi se duce pâş-pâş la bucătărie şi vine cu ibricu de cafea fierbinte şi cu ceştile: e-he, atuncea da, viaţă! Şi madam Ioaniu îşi aprindea ţigarea, uite-aşa sta cu ţigarea-n mână, şi unghiile alea tari şi încovoiate, ca nişte gheare de pasăre, date cu roşu; de când o ştia pe madam Ioaniu, din tinereţea ei, tot cu roşu tare se dase pe unghii.
— Ete-a dracului, se gândea ea când da cu ochii de unghiile lu madam Ioaniu.
Avea madam Ioaniu nişte mâini noduroase, uite-aşa nişte noduri avea la-ncheieturile degetelor, şi ea zicea că d-aia şi le vopseşte cu roşu, ca să nu se mai vază că are mâini urâte. Da-n obraz tot d-aia te vopseşti? îi sta ei pe limbă s-o-ntrebe.
