S-o vezi ce se mai sulemenea madam Ioaniu când pleca la cinema sau la prietinile ei; joia după-masă, pe la cinci, pleca cu prietinile ei la pocăr. Făcea cu rându, o dată pe lună îi venea şi lu madam Ioaniu rându să primească:
— Mâine, joi, să nu vii, îi zicea, că mâine vin fetele pe la mine. .
— Aşa-i, joi vin fetele la Muti, râdea pramatia de gineri-su.
Râdea de ele, că ele tot îşi mai zicea fete şi ajunsese babe. Da lor puţin le păsa, ele-şi vedea de pocăru lor; toată viaţa lor jucase pocăr, şi când a venit comuniştii şi le-a luat averile şi le-a băgat bărbaţii la zdup, şi care-a murit, care-a trăit, cum le-a fost şi lor norocu, ele tot şi-a văzut de pocăru lor. Numa că n-avea niciuna bani şi juca pe boabe de fasole.
Acu iar începuse să joace pe bani, cinci bani deschiderea; şi-nainte să vină
fetele, madam Ioaniu făcea totdeauna plăcintă cu mere.
Dată dracului fusese madam Ioaniu la viaţa ei, şi pe ce punea mâna-i ieşea.
Odată, ea era-n zor mare să termine o rochie a Ivonei, şi-ntr-o doară i-a dat şi lu madam Ioaniu să-i surfileze. Şi ce să vezi? De cum a pus mâna pe ac, foarte frumos şi îngrijit surfila; d-atunci i-a tot dat, surfila madam Ioaniu în fotoliu ei şi-i tot povestea, e-hei, câte trăise! Doi bărbaţi avusese la viaţa ei şi p-amândoi îi îngropase!. . Şi bărbatu dintâi fusese ditamai Profesoru, şi când venise nemţii-l băgase la zdup, ei ştia unde-l băgase. Nu-l ţinuse mult, da el se-ntorsese neom, vezi că era mai bătrâior, şi ce boală o mai fi avut, că
repede-repede p-ormă dăduse ortu-popii.
— Ţi-o fi şi foame ţie, Vico, se trezea madam Ioaniu din poveştile ei, ţi-o fi foame, nu vrei ceva?
— Vrei, calule, ovăz?
53
Îi era ei foame de mult, de mult îi ghiorăia maţele de foame, da ce să zici într-o casă străină?
Madam Ioaniu scotea cheia din buzunaru rochiei – ea tăia şi spânzura, ea ţinea încuiate toate în casă –, descuia bufetu şi scotea platoul de prăjituri. La vremea aia, când madam Ioaniu mai era-n putere, găseai totdeauna de mâncare la ele. Şi când pleca, încă-i mai vâra-n ţoaşcă ce mai găsea prin bucătărie: o cutie de pate, o conservă de peşte, nişte prăjituri mai uscate, o bucată de brânză.
— Ia-le, Vica, zicea, ia-le că ţi-or prinde bine. .
— Dă-le-ncoa, madam Ioaniu, io sunt lada de gunoi, dă-le-ncoa. .
Şi ce mai râdea madam Ioaniu..
La ce să fi umblat cu nasu pe sus şi să nu le fi luat? Cine pierdea? Nu pierdea tot ea? La ce bun atuncea? Las’ că era şi mulţumite de ce le cosea:
— Dumneata, madam Delcă, ai mâini de aur! Ce m-aş face eu fără
dumneata?! se linguşea Ivona la probă, când vedea ce rochie-i iese. Are mâini de aur madam Delcă, îi zicea mă-sii.
Şi madam Ioaniu, din fotoliul ei, moţăia din cap şi râdea, îi plăcea ce aude, că cine-o adusese-n casă decât ea pe Vica?
— E-hei, de când o ştiu eu pe Vica, zicea. De când erai la Casa de Mode a soră-mii! Câţi ani aveai, Vica, p-atuncea?
— Mai ştiu şi io cât aveam când eram la madam Geblescu? Şaişpe să fi avut ori poate optşpe, zicea ea.
Că tăticu, dacă s-a mutat la Mârlancă şi i-a făcut şi la aia copii, pe ei, pe copiii dintâi, i-a dat care-ncotro. Pe ea a băgat-o la croitorie, pe Niculaie l-a dat la meserie, ce nebun şi ăsta, că-n fiecare seară fugea de la stăpân, şi tăticu îi ardea o mamă de bătaie şi-a doua zi îl ducea la altul. Şi pe ea o dase la Casa de Mode, pe colţ, pe bulevardu Pache, la sora lu madam Ioaniu, la Margo Geblescu, Patroana, cum îi zicea ele-ntre ele. Un an a stat la croitorie şi-a pughilit la cârpe, ş-acu parcă simte mirosu de mangal de la fieru de călcat, ce-l mai legăna să s-aprinză tăciunii, e-hei, ce rochii, ce mantouri era!
Parcă le vede pe manechine. În anii ăia a văzut ea cucoane adevărate, cucoanele Bucureştiului, care de care mai împarfumate şi mai elegantarisite, toate clientele Patroanei. Şi-unele o plăcea, era curăţică, albă la faţă şi cu păru negru şi creţ în cap, ca mă-sa mare, grecoaica:
— Dă-mi-o mie pe Vica la probă, zicea ele, că are şarm fata asta.
54
Atuncea a văzut ea cucoane, d-aia îi şi zice cumnată-sii care toată viaţa ei a fost cu nasu pe sus, şi baremi să fi avut de ce.
— Lasă, îi zicea ea cumnată-sii, lasă, am văzut io cucoane mari, nu ca tine.
Am văzut cucoane adevărate şi ştiu io cum se trăieşte în lume..
Nu-i plăcea ei să pughilească la cârpe, da măcar scăpase de noroaiele din Pantilimon. E-hei, să fi trăit mămica, alta i-ar fi fost viaţa! Da-n august nouă
sute şaişpe s-a tras noaptea clopotele, şi-a sunat goarna la primărie, şi tăticu a plecat pe front. P-ormă a început să vie ţipiligu noaptea şi ziua venea avioanele, pâine nu mai era, p-ormă nici carne, nici mălai, nici fasole uscată, venise iarna devreme şi oamenii n-avea lemne.. Ei încă mai avea ce lăsase tăticu-nainte să plece. S-auzea tunurile din ce în ce mai aproape, şi trecea căruţe de refugiaţi, şi căruţe cu sacale de apă, şi căruţe cu răniţi pe paie, da ei de mult nu mai alerga să-i vază, se umpluse de păduchi şi mămica îi căuta de lindeni. Nu-şi mai aminteşte-n ce lună s-a prăpădit mămica, doar că ea şi Niculaie se juca pe maidan şi-a venit mătuşă-sa, a lu Spală-Varză, ca să-i cheme acasă. Aşa a rămas copil necăjit, de unşpe ani, şi cu liota de fraţi după
ea. .
La urmă, a început să le tot ceară nemţii căpăţâni de zahăr, şi gaz, şi tingiri de aramă, şi cazane, şi a luat şi clopotu de la biserica Capra. Unde mai era-n casă cin’ să spuie-un cuvânt mai spunea, da pe ei, bieţi orfani, cin’ să-i apere?
A mai sărit cu gura vecinii, i-a mai luat şi i-a mai ocrotit; la urmă, a murit şi gemenii, unu după altu, i-a îngropat în săptămâna Paştelui, când cine moare se duce-n rai. . Da bieţii de ei, copii fără păcate, unde era să se ducă? Şi pe ei i-a ţinut vecinele, ele-a făcut şi colivă, ele-a cărat şi apă, ele-a împărţit. Şi a venit p-ormă de-a luat clopotu de la biserică. A luat clopote de la toate bisericile din oraş, le spărgea în patru şi le ducea să le facă gloanţe, nemţii, cine-o fi fost ăi de le-a luat. Şi-n tot oraşu s-auzea cum vuiesc clopotele când le sparge, şi lumea sta, se uita, nu zicea nimeni nimic, numa îşi făcea cruce că
trăise s-o vază şi p-asta! Şi-a fost şi minuni, vorbea oamenii, c-a venit nemţii să ia racla cu moaştele lu Sfântu Dumitru. Da când să-l ridice de jos, n-a putut, oricât era ei de mulţi, oricât s-a opintit, n-a putut. Aşa de greu se lăsase sfântu. Şi s-a-nfuriat nemţii, şi-a pus dinamită sub raclă, şi-a dat foc, s-a făcut un fum pân-la cer şi, când s-a risipit, racla sfântului şi moaştele era neatinse, n-avea nimic. Da nemţii, care era pe-acolo, murise toţi. Zăcea ca muştele moarte, fără mâini, fără capete, fără picioare, că nu se putea să le-ngăduie Dumnezeu atâta nelegiuire, şi-ncă după sărbătorile Paştelui. Aşa 55
vremi a apucat ea de-a trăit, aşa a dus-o ei de mici, copii necăjiţi. . Care a trăit, a trăit, care-a murit, a murit, cum le-a fost şi lor norocu. .
Se uită de mult pe geam, da de văzut nimic nu vede. Nu vede niciuna din casele, din străzile pe lângă care trece tramvaiul. Stă gheboşată pe scaunul ei, cu mâinile încrucişate în poală peste ţoaşca de piele – aia pe care-o are de la madam Daniel. A fost mare-n vremile astea Daniel, mare comunist, prieten cu Zaharescu, amândoi toată ziua-n străinătăţuri, nevestele le ţinea acasă – ce nu le-aducea de pe unde umbla? Ce haine de piele, ce cizme, ce cutii de cosmeticale, nici nu prea avea ce să lucreze la ele, c-avea de toate!
Zahareasca mai cârpea, mai peticea câte ceva; ailantă, madam Daniel, arunca lucrurile una-două. I-a lăsat ei ţoaşca asta de piele-mpletită:
— Ia-o, madam Delcă, i-a zis, s-o ai amintire. .
