— Ei, ce te-ai mai deranjat, Vico? Ce trebuia? face cumnată-sa. Eee, ştii că
eu nu pun ţuică-n gură! Ştii că eu nu pun la mâncare ceapă..
De zis aşa zice, da le ia repede-repede pe toate şi le vâră-n dulap, aşa-i felu ei, strâmbă din nas şi-ţi mănâncă din traistă. Ce-a adus a lăsat, da cu ce s-a ales? Şi nici n-avea la ce să mai aştepte: cumnată-sa cine ştie când o s-ajungă, şi-n casă nimic de mâncare.. Şi mai e şi-nainte de chenzină, zicea băiatu. I-a spus cumnată-sa mai acu un an:
— O să-ţi dau, Vico, douăzeci şi cinci de lei din pensia lu Ilie. O să-ţi dau în fiecare lună, asta a fost dorinţa lui.. Luna asta nu pot, da când mai treci, o să-ţi dau.
— Ei, lasă, că nici voi n-aveţi, lasă, i-a zis ea.
Cum zice totdeauna.
Nu şi-a pus nădejde în ce-a zis cumnată-sa, şi bine-a făcut, la ce era să s-aştepte? Cumnată-sa-i mână spartă, cum se vede-n bani, repede îi risipeşte.
Ia să fi trăit cum trăieşte ei, şase sute cinzeci de lei, două suflete.. Şi chiria, şi lumina, şi televizoru..
Merge-ncet, cu grijă, a trecut şi de gheretele cu telefoane. Două gherete de telefoane aici, la capu tramvaiului, amândouă cu geamurile sparte, amândouă cu firele smulse. S-a-nmulţit derbedeii, s-a umplut de ţărani şi de derbedei Bucureştiu.. Bine că n-are-n ţoaşcă mai nimic, numa nişte felii de pâine uscată, cumnată-sa, risipitoare cum e, cumpără totdeauna pâine prea multă şi, la urmă, când o vede că se usucă, dă s-o arunce.
— La ce s-o arunci? îi zice ea. Dă-mi-o mie, io sunt coşu de gunoi..
Şi ce mai râde Gelu când o aude! Ea o duce acasă, o mai face pesmet, o mai pune-n ceai, o moaie şi-o mănâncă cu lingura. Cu-atâta se-alege de la cumnată-sa. Şi când trăia bietu Ilie, cumnată-sa tot aşa toca, repede-repede, banii:
47
— La noi să vii în ziua lefii, Vico, să nu-ntârzii, că pe urmă-i prăpăd, zicea bietu Ilie.
Şi chiar aşa, c-o săptămână înainte de chenzină, era lefteri, şi tot umbla să-mprumute de colo, de colo. Oameni cu două lefuri şi nu s-ajungea, ea cum s-a ajuns? S-a ajuns c-a fost mână de fier!
— Eu te admir, madam Delcă, ai toată admiraţia mea pentru felul cum conduci casa, îi spune Ivona.
Ivona, când a zis o vorbă, vorbă e, când trimite carte poştală: „Dragă
madam Delcă, n-ai mai venit de mult pe la noi, te-aşteptăm în cutare zi“, atunci ştii că-n ziua aia te-aşteaptă, nu bate oraşu.
— Ce mult ţinea Muti la dumneata, madam Delcă, face Ivona.
Şi-odată numa o vezi că-şi caută batista şi-ncepe să plângă. A ieşit din doliu, da tot o mai plânge pe mă-sa, are şi de ce s-o plângă: cât era în puteri, ea i-a ţinut lu Ivona casa şi ea i-a crescut băiatu.
— Eu, madam Delcă, i-a zis Ivona după ce-a murit madam Ioaniu, eu la făcut colivă nu mă pricep. .
— Da mai lasă-le, Doamne iartă-mă, i-a zis şi ea, că cu ce s-alege mortu?
Dac-ai murit, cu ce te-alegi? Cu ce-ai mâncat şi ce-ai trăit în viaţă. .
— Nici lui Muti nu-i plăceau parastasele, aşa că eu am să-ţi dau dumitale cincizeci de lei la două luni, ca să fie în amintirea ei. Îţi trimit carte poştală şi vii să-i iei, şi mai stăm de vorbă, sau ţi-i trimit prin mandat, cum îţi convine..
Mai e o săptămână şi se face două luni de când i-a dat ultima dată.
Cumsecade biata Ivona, fată bună, o ştie de-o viaţă: slabă-slabă, şi repezită, şi cu nasu lung, şi-şi vopseşte blond păru, şi-l poartă scurt: cum era la douăj-de ani, aşa e şi-acuma. Ani de zile a tot venit la lună în casa lor, primea carte poştală de la Ivona şi-o şi lua din loc: şi ce se mai bucura Ivona când dădea cu ochii de ea la uşă!
— Vai, madam Delcă, ce bine c-ai venit! Mi s-au adunat lucrurile de cârpit, nu mai ştiu unde să le înghesui.. Şi nici ce să mai pun pe mine nu am... Sunt aşa dezbrăcatăăă. .
Ce se mai bucura Ivona c-o vedea! Îi sărea de gât, şi-o pupa pe amândoi obrajii, şi-o pupa şi ea. Îi e dragă Ivona.
— Ai mâini de aur dumneata, madam Delcă, mâini de aur ai, îi zice Ivona.
Să fi fost şi eu ca Muti sau ca dumneata, dar deloc nu sunt pricepută.. Nu mă
pricep niciun pic, şi bărbatul meu mi-a făcut o poezie: 48
Nevasta mea când vede acu,
Parcă vede pe dracu..
Da la alea ale lui, la matracucile lui, la curvele alea ale lui un’ să duce, le face şi la alea poiezii? Dar-ar dracu-n coiu lui, îi venea ei să-i zică. Da nu-i zicea, ca să n-o amărască, ştie ea ce trebuie să zici şi ce nu în lume.
S-a oprit în staţie şi aşteaptă răbdătoare să vină tramvaiul. Plouă mărunt, picături mici îi înţeapă faţa, dar ei nu-i pasă, şi-a pus pe dedesubt toate cojoacele, d-asupra paltonu – palton bun, l-a întors acu nouă ani, stofă de pe vremuri, bună, şi din resturile lui care-a rămas şi-a croit cu mâna ei basca. Şi i-a vârât şi două strate de vatelină. Fularu îi ţine cald la urechi, şi basca îi ţine de ploaie; şi-a tras-o pe frunte mult şi poa’ să zică chiar că domneşte. Că
ăla care e om întreg ştie să-şi poarte de grijă singur, şi ea ştie, d-aia nu-i pasă
ei nici de frig, nici de ploaie.
O bătrână cu mănuşi de lână fără degete trece pe lângă ea, târând un cărucior în care stă înţepenită o butelie de aragaz. Iote şi la baba asta, îşi zice, câţi ani o avea? O s-ajung şi io s-arăt ca ea, Doamne fereşte. . Da n-a găsit şi ea pe cineva să-i fi dat cinci lei să-i aducă butelia?..
Vine tramvaiul, ea se duce repede-repede spre el, aşa cum e, încotoşmănată, păşeşte cu paşi mărunţei.
— Hai, măicuţă, hai, îi spune un domn îndatoritor.
Un domn mai în etate, un domn bine, ca de pe vremuri.
