42
L-apucă aşa, dintr-odată.. Întinde mâna, ia miez de pâine, ia brânză şi o vâră în gură. Nu merită să-şi puie dinţii, c-o strâng. Cinci sute de lei i-a dat la ăla de i-a făcut, şi tot i-a greşit, alege-s-ar prafu. . N-ar fi el, Gelu, rău la suflet, da-l apucă aşa, nebuniile; ce vrei, e ditamai bărbatu-acu, i-o trebui şi lui femeie..
Şi iar întinde mâna, ia cu degetele strânse o bucată de brânză şi-o vâră în gură. Ce se mai repezise atunci la ea, s-o mănânce, nu alta: acu un an şi ceva, nici atât, când s-a prăpădit bietu ta-su, când s-a prăpădit bietu Ilie. Bietu Ilie era mort pe masă şi lumea tot intra, tot ieşea, lume, colegi d-ai lui de servici, lume din bloc, vecini de unde stătuse ei înainte, fiecare c-o floare, c-o lumânare, aşa cum se vine.. Şi ea, câtă durere era pe sufletul ei, că nici nu-şi mai ştia de cap. . Da’ de diz-de-dimineaţă venise cu cinci kilograme de carne, carne macră, frumoasă, luase bani cu-mprumut de la vecina Reli şi de la cinci stătuse la coadă la carne, ce era în sufletu ei numa ea ştia. . Să stai să iei carne pentru pomană.. Da’ frigider n-avea, n-apucase să ia frigider, bietu Ilie, şi-n rest, cui să-i mai arză atunci de carne? Cumnată-sa, o ţinea două
femei, sta şi jelea şi nu-şi credea ochilor că îi venise şi ei rândul la rău pe lumea asta.. De carne cui să-i mai pese? Se dusese ea să pună carnea la prăjit în tigaie, doar nu era s-o lase să se strice, bunătate de carne. . Întorcea în tigaie bucăţile cu furculiţa, poate să fi vârât una-n gură să vază dacă se făcuse sau nu, şi-şi ştergea faţa cu mâna. Era cald în bucătărie şi-i curgea pe faţă, ţine minte, şi lacrimi, şi năduşeală. Şi numa ce-l vede p-ăsta că intră aşa, ca nebunu.. Ca un nebun a intrat Gelu, băiatu:
— D-asta ţi-arde ţie acu? a zbierat.
Şi s-a repezit şi-a stins la aragaz toate butoanele.
— D-asta ţi-arde ţie? Măcar să te fi gândit că vine atâta lume şi te văd toţi cum stai tu aici şi prăjeşti carne. .
I-a dat pace, l-a lăsat să stingă butoanele. Carnea, văzuse ea c-apucase să
se prăjească. . L-a lăsat în voia lui, atâta numa i-a zis:
— Ce-ai de te repezi ca nebunu, ce-ai? Ce-ai de stingi aragazu, nebunule?
Şi lumea, ce treabă ai tu cu ea, că vine lumea şi vede? Vrei să se strice bunătate de carne, că de la cinci am stat pentru ea? Numa io ştiu ce era în sufletu meu, că stam la coadă la carne pentru pomana lu frate-meu.. Mai bine muream io şi rămânea el, că io l-am crescut, i-am fost ca o mamă, da pe căldura asta în câteva ore se duce dracului, dacă n-o prăjeşti. Şi ce-o să le dai diseară la toată liota când s-o întoarce de la cimitir? Că-ţi vine toată liota-43
napoi, şi biata mă-ta ce-o să le dea să mănânce? Se strică bunătate de carne, sunt bani cheltuiţi, învaţă să-i respecţi şi să-i respecţi şi pe ăi bătrâni, care ştie rostu-n lume..
I-a zis-o şi el a-nghiţit-o. A mormăit ceva şi dus a fost, d-atunci se mai uita la ea chiorâş, da tre să ştii cum să-i iei p-ăştia tineri! Tre să nu le treci de la tine nici atâtica, că la urmă ţi se urcă în cap, mai bine că n-a avut ea copii!
Copiii dân ziua de azi n-are nici frică şi nici ruşine.. Şi de crescut, ştie ea cât de greu se creşte. . Că pe Ilie cine l-a crescut? Nu ea l-a spălat, nu ea i-a dat să
mănânce? Copil de unşpe ani ce era, şi numa cu Ilie-n braţe. Că şi-atunci când a venit peste Bucureşti ţipiligu şi toţi a dat fuga afară să-l vază, ea tot cu Ilie în braţe-a ieşit. . Da atunci mai trăia mămica. Era toată lumea la porţi şi unii se suise pe case, ieşise mahalaua şi se mira de ce vedea, ce să ştie ei că
ăla căra bombe şi făcea moarte de om? Ei a ieşit toţi, care cu lumânare în mână, care cu lămpi, să vază dihania. Las’ că era şi frumos! O lumină şi-o lume ca de Paşti adunată, şi pe cer, uite-aşa, şirele de lumină. Vezi că şi-ai noştri îl căuta pe ţipilig, să-l prinză cu tunurile şi să-l împuşte. Şi dacă
începea tunurile, parcă te credeai în iad, nu alta. Da ea, şo-şo-şo, să-l împace pe bietu Ilie. Se-nvineţise, săracu, de-atâta plâns şi era greu ca pietroiu. La urmă se învăţase ei, şi cum s-auzea clopotele bisericii, cum s-auzea clopotu mare de la Mitropolie, şi clopotu lor de la biserica Capra, şi-ncepea şi sergenţii cu ţignalele lor, atuncea mămica, repede cu Sile-n braţe şi cu gemenii de poală, stingea focurile iute-iute şi fugea toţi în pivniţele lui Spală-Varză. Spală-Varză avea pivniţe cum nu era-n toată mahalaua! Da când a căzut bombele-n Obor, i-a zguduit de ziceai că-i sfârşitu lumii, tu, Mario, a zis Spală-Varză, ăştia ai tăi s-a scăpat pe ei de frică. Era vârâţi unii-ntr-alţii, şi copiii zbiera, da baba Anghelina o păţise, nu ei, copiii, era o putoare, şi uite-aşa s-a zguduit pământu. Ei, copii, ce vrei, cumnate, a zis biata mămica, da baba Anghelina nu zicea nici pâs, numa aşa-i clănţănea dinţii şi mergea crăcănată.. E-hei, bătrână-bătrână, da vezi că să moară tot îi era frică..
Lângă ei, la Obor, a căzut bombele de la aeroplane ziua-n amiaza mare şi-a omorât lume necăjită, şi femei care venise să ia lemne. Da ei nu-ş cum apucase să fugă-n pivniţă la Spală-Varză.
— Ei, oi pleca şi io. . spune.
Că mulţi purici p-aici n-are la ce să mai facă. Nici n-ai cu cine să schimbi o vorbă, nici n-ai pe ce pune gura, cumnată-sa asta-i zbanghie rău, cu ditamai băiatu-n casă, ditamai bărbatu, să n-ai pe ce pune gura.. Să fi gătit şi ea o 44
cratiţă mare de mâncare, cu carne, cu sos, să aibă în ce să întingă cu pâine băiatu.. Şi se mai miră că e nervos şi e lingav. .
Gelu se ridică de la masă nedumerit. Era sigur c-o să-i rămână toată ziua pe cap, şi-acum, văzând-o cum se îndreaptă greoaie spre uşă, cu ţoaşca în mână, dă să spună ceva, dar nu-i vine în minte nimic. Merge doar în spatele ei, posac, şi-şi strânge tare degetele în palmă; nu-i place să îndrepte lucrurile niciodată şi nici n-ar avea vreun rost, la urma urmei, el n-are azi timp de ea. .
Dacă vrea să stea, n-are decât să stea, dacă vrea să plece, n-are decât s-o facă..
— Parc-ai fi Napoleon în Rusia, mătuşă, spune cu ochii la basca ei.
O bască ţeapănă, făcută din resturile de la palton acu nouă ani şi umflată
cu vatelină. Şi peste bască, peste urechi, înnodat sub bărbie, fularul.
— Napoleion, în Rusiia, unde-i vrea tu, ce-i vrea tu sunt, da-mi ţine mie cald? Că-ncolo, cin’ să mă mai aleagă d-acu? Numa dracu.. Numa Scaraoţchi, numa şefu dracilor, râde.
Râde şi Gelu, scurt, cu o urmă de răutate în glas. Se uită şi-i vede sprâncenele albite, pentru că, abia acum îşi dă seama, a renunţat, cine ştie de cât timp, să le mai vopsească. Şi părul, alb tot la rădăcină şi, mai încolo, roşcat şi rărit. O vede dintr-odată cum se pieptăna în oglinda sprijinită pe biroul mare şi greu, vede cana albă şi înaltă de faianţă, de pe lavoar, care lui îi plăcea la fel de mult ca şi fotografiile ovale, prinse în perete, unde feţele lor tinere de miri – a Vicăi şi a unchiului Delcă – se priveau cu frunţile strânse de cununiile lucitoare. Dormitorul lor, unde n-a mai călcat, pentru că nu suportă mirosul de gaz şi de muced care-a intrat în mobile, în haine.
Ce ciudată amintirea prăvăliei, atât de imensă pe-atunci, cu rafturile înalte până-n tavan, cu tejgheaua sub care îi plăcea să se joace, urmărind fascinat clătinarea imperceptibilă a balanţei. Şi seara când îi dăduseră un sac mare cât el, burduşit de bancnote verzi..
— Poţi să le rupi, poţi să faci ce vrei cu ele, a venit stabilizarea. .
Iar ei, bărbaţii, rămăseseră să şuşotească într-un colţ, în timp ce mătuşa Vica îşi pieptăna părul care îi trecea, lung, dincolo de spătarul scaunului; un păr lung, creţ şi negru, pe care încă nu începuse să-l vopsească.
— Mi-am scos dinţii, d-aia mă sâsâi, că nu-i rabd multă vreme. Mi-e urât de ei, şi-i pun numa când merg pe stradă, altminteri mă vede oamenii şi zice: Uite şi la baba asta ştirbă..
— Dacă mai stai vreo oră, poate vine şi mama..
45
— Ei, las’ că mai trec io. . Să se facă vremea bună şi trec. Azi, dacă tot am ieşit, poate-apuc să dau şi pe la Ivona..
O să înceapă acum poveştile cu madamele ei. . Aproape îi vine să râdă, i-a dispărut iritarea de mai înainte. Numai că ea nu mai spune nimic; se ţine strâns de balustradă şi coboară atentă fiecare treaptă.
— Vezi să ai grijă de voi.. îi strigă de jos. Şi pune mâna şi mănâncă, nu mai sta aşa, că d-aia eşti nervos şi fără putere..
46
Parcul Domeniilor
Merge încet, cu ochii-n jos, cu grijă să n-alunece sau să se împiedice în vreuna dintre sârmele pe care afurisiţii le-au lăsat vraişte din toamnă. Merge gheboşată, cu ţoaşca de piele într-o mână, n-avea la ce să mai stea, gogoşarii i-a lăsat, niţică ţuică a lăsat, ceapa, usturoiul... Las’ că orice prinde bine la casa omului..
