Merge încovoiată, de parc-ar avea un gheb în spate, cu paltonul albastru, decolorat, pocnind de toate câte şi le-a pus pe dedesubt şi cu ţoaşca în mână.
Merge cu capul în jos, nu se uită nici în dreapta, nici în stânga, poate-s cinşpe ani de când n-a mai ajuns în centru, şi nici n-ar avea la ce. Ai aici tot ce-ţi trebuie: cecul şi frizeria la colţ, spiţeria şi încălţămintea, telefon lângă
aprozar, unde se duce cu fisele-n mână, dacă nu-i vecina Reli acasă, grătarul de unde-şi cumpără totdeauna mici când se-ntoarce acasă. Pune tăviţa de carton pe una din tarabele goale din piaţă, pune sacoşa alături, întinge micu-n muştar şi-l înfulecă. De fiecare dată, se tot socoteşte dacă să păstreze unul, să-l ducă la omu ei, lasă, îşi zice la urmă, şi se şterge cu batista la gură, lasă, îşi zice, că-i destul de gras şi aşa, şi tot îşi ia el singur, când iese la Cişmigiu, plăcintă cu brânză..
Merge încovoiată, a trecut de grădiniţa unde vara joacă şah pensionarii, câteva ciori croncăne aşezate pe statuia verzuie a femeii ăleia despuiate, fra-su Ilie, Dumnezeu să-l ierte, ştia cum o cheamă, de câte ori trecea pe aici îi zicea pe nume.. Cum dracu-i zicea? Nifa.. ori parcă Ninfa. Şi legată la ochi ar putea merge d-acasă pân-la tramvai, aşa le ţine minte pe toate, poa’ să-ţi spuie fiecare casă, fiecare adâncitură de drum, deşi dincolo de gardurile astea s-a cam mutat oameni noi, da ăia vechi toţi o ştie.
33
— Săru-mâna, madam Delcă, ce mai faci, săru-mâna, madam Delcă, strigă
de cum o văd.
Toţi o iubesc şi o apreciază. Şi ea se opreşte la vorbă cum dă de cineva: fiecare cu suferinţa lui, care cu ficatu, care cu bila, care cu tensiunea. La câţi a dat pe datorie, ar fi femeie bogată, şi-acu unu nu vine să zică:
— Na şi ţie, coană Vico, dooşcinci de lei, că ţi-o prinde bine. .
Aşa-i pe lumea asta, cât ai să dai, eşti bun, cât nu, nu faci o ceapă degerată, ştie ea, câte-a trăit şi-a văzut, poa’ să-nveţe pe alţii. Şcoala vieţii, curs seral, cum îi zicea lu madam Ioaniu, şi ce mai râdea bătrâna. . Şcoala vieţii, că
altceva, ce-a ştiut ea altceva, decât muncă şi muncă? Nimic altceva decât muncă şi muncă..
Şi urcă greoaie scara tramvaiului. Îşi scoate monedele pregătite din buzunar şi-şi face drum până la scaunele din faţă, printre trupurile înghesuite.
Numai muncă şi muncă, asta a fost viaţa ei, de la unşpe ani, de când a murit mămica şi-a rămas singură-n lume şi cu liota de fraţi după ea. Că tăticu plecase-n război şi, dup-un an, în vară, mămica a făcut friguri tifoide, a făcut tifos, ea ştie ce-a făcut, c-a murit, biata mămica. Şi-a murit şi Sile, ăla micu, fiindcă n-a mai avut la cin-să sugă, şi-a murit şi gemenii, da ea, şi Ilie, şi Niculaie, ei a trăit, că era mai mari, şi a avut zile. Şi-a stat ei singuri în casa veche din Pantilimon, lângă biserica Capra, unde-i înmormântată mămica, a stat singuri, ea şi cu liota de fraţi mai mici după ea; care trăise, trăise, care murise, murise, care cum le-a fost şi lor norocu. . Ce mai venea să-i vază mă-sa mare, grecoaica, aia de se ţinea de cucoană. Parc-o vede într-o rochie griarjan de otoman, închisă până sus cu năsturei mici şi chenărită cu dantele la mâneci. Şi cu o blană pe umeri. Parc-o vede cum era: voinică şi pântecoasă
şi cu ţâţele mari, ca toate femeile din neamu lor. D-aia se şi strângea tare-n corset, avea uite-aşa un corset cu balene. Numa de gheb nu-şi aminteşte: să
fi avut mă-sa mare şi gheb în spate? Era cucoană mă-sa mare, grecoaica, şi ţinea chioşc cu ziare lângă casa ei – casă-vagon, cu geamlâc, pe la Sfinţii Apostoli. Era cucoană, da ei, nepoţii, n-o suferea, că de ce o dase pe mămica de suflet? Să n-o fi dat pe mămica de suflet, s-o fi crescut cu băiatu şi cu ailaltă fată, e-hei, alta i-ar fi fost şi bietei mămica viaţa! Ar fi mers şi ea la pension, ar fi crescut ca o domnişoară şi nu s-ar mai fi măritat c-un oltean, şi n-ar fi stat la tejghea, şi n-ar fi bătut noroaiele Pantilimonului, cu şapte copii agăţaţi de poală! Biata mămica! Să n-o fi dat mă-sa, grecoaica, de suflet, alta 34
i-ar fi fost viaţa şi poate nici n-ar fi murit la treiştrei de ani, coşcogea femeian putere! Uite-aşa vorbea vecinele, când mă-sa mare, grecoaica, venea prin Pantilimon să-şi vadă nepoţii. N-o suferea vecinele şi nici ei, nepoţii, n-o suferea şi, când ea le zicea să-i zică granmama, ei, dracii de copii, o striga gramamoartea.. Dumnezeu s-o ierte şi pe gramamoartea, e-hei, de când s-a ales prafu de ea! Poza i-o ţine şi-acu în saltar, poză făcută la Fridrihbindăr, uite-aşa ţanţoşă stă gramamoartea, cu blană la gât şi cu ghete nalte cu toc.
Ghete elegante, cu scârţ, le da cu ulei de riţin şi le-ncheia cu croşetu. Că toată
viaţa avusese grijă de ea, gramamoartea, d-aia îşi şi dase o fată de suflet, ca să nu aibă copii mulţi la uşă! D-aia nu se perpelea ea nici pentru nepoţi, aşa că bieţii de ei, când îi ajungea vreo nevoie, dădeau fuga la unchi-su, Spală-Varză, care-avea casă peste drum de biserică: avea casă mare, cu gardu-nalt şi pivniţe de vin şi cu câini răi. Un zgârcit ş-ăla, un zgârcit şi un zgârie-brânză, d-aia îi şi zicea oamenii Spală-Varză..
— Trage-ţi, femeie, coşu ăla-ntr-o parte, că de când te-ai suit, tot în drum stai cu el, de-se-mpiedică lumea. . strigă chiar lângă urechea ei un bărbat mărunt, lat în spate.
Coşul e o paporniţă împletită, în care cârâie două găini cu creasta pleoştită. Acu două staţii s-a urcat o ţărancă cu ele, a văzut-o ea când s-a urcat prin faţă.
— D-apăi une-i vrea să îl pui? întreabă ţăranca.
Îşi ia paporniţa de jos şi începe s-o târască printre picioarele celor din jur, găinile fâlfâie din aripi şi-şi zbat picioarele legate.
— Uite-aşa-i la a doua, se suie şi cu coşuri, şi cu varză, şi cu tot ce vrei..
Sunt unii care-şi aduc şi câinii. . spune bărbatul întorcându-se către un bătrân slăbănog, cu o şapcă în cap, care stă chiar în faţa ei.
Bătrânul nu spune nimic, dă numai din cap şi vinele tari ale gâtului i se umflă sub pielea moale.
— Pune-l aici, lângă mine. . zice Vica.
Şi înghesuie coşul sub picioarele scaunului.
— Se suie oamenii cu ce are, că doar n-o să meargă pe jos, fincă e unii care nu le convine.. Se suie, dacă plăteşte biletu, la ce să nu se suie. . îi răspunde ea tare bărbatului.
Uite-aşa! S-auză toţi, ş-ăia care strâmbă din nas şi nu le convine decât la a-ntâia, cică la clasa a doua miroase. Ea, de când a închis prăvălia, numa aşa a mers, şi n-a mai murit. Dă dooşcinci de bani şi merge cu a doua, tot oameni e 35
şi colo, şi colo şi, dacă n-ar fi chibzuită, cu cât îi aducea omu ei nu s-ar fi descurcat nici o săptămână.
Îşi ia ţoaşca de jos şi coboară cu grijă scara tramvaiului.
Aerul miroase a umed, e sfârşit de iarnă, deşi oamenii cu plasele-n mână
trag, pe pojghiţa de zăpadă înnegrită, sănii pe care stau într-o rână copiii.
Între macarale – blocuri netencuite; grămezi de moloz acoperite de bucăţi de gudron, barăcile de lemn, închise. Ea gâfâie şi merge mai încet ca de obicei, îi este frică să nu se-mpiedice în vreuna din sârmele pe care afurisiţii le-au lăsat vraişte din toamnă. Abia aşteaptă să se vadă odată ajunsă, de la o vreme, n-o mai ţin balamalele nici la atâta drum. . Rău e să fii bătrân, şi i s-a făcut şi foame, cu toate că-nainte să plece a băut o cană mare de ceai, cu pâine muiată-năuntru. Orice-ar fi, nu se-apucă de nimic pe inima goală, altfel îi vine leşin şi-i neom, nu-i bună de nimic toată ziua. Cumnată-sa poa’ să
bage mâna-n foc de pe acu că n-a gătit pân-la ora asta.. Aşa a fost toată viaţa ei, ticăită, pân să facă un lucru, te trec toate alea, şi mereu, din orice, se plânge: înainte să se mute aici, că-s înghesuiţi, că n-ai nici unde să te mişti, acu că-i prea departe, că face mult pe drum cu maşinile.. Ia să fi trăit ca ea, patruj’ de ani în coşmelia aia, cu cărbuni, cu grijă de butelie, la urmă să mai vorbească.. Când ajunge la ei, parc-ajunge în rai, aşa le-a şi zis, de-acu trei ani de zile de când s-a mutat, şi cumnată-sa tot cârtea: ba că nu se-nchid ferestrele bine, ba că-i uşa lăsată, ba că-i departe.
— Să taci din gură, i-a strigat ea, să taci din gură, să nu-l mânii pe Dumnezeu, c-aici la voi e raiu pe pământ, nu alta..
Şi uite, parc-avu gura pocită: că bietu Ilie păţi accidentu şi muri, la niciun an după asta.. Abia atunci a ajuns-o şi pe cumnată-sa greu’, şi-a văzut şi ea cum e să pui mâna să te descurci singură! Bietu Ilie, săracu, toată viaţa lui nu i-a ieşit din vorbă o dată, până şi banii din casă tot ea îi ţinea, de-i strecura frati-su pe furiş câte-o hârtie de doojcinci când pleca:
— Na şi ţie, Vico, să ai de tramvai când mai vii pe la noi.. îi zicea din uşă.
Cu fii-su, cu Gelu, nu-i mai merge cumnată-sii tot aşa. . Ăsta-i fire-ndrăcită, cu ea seamănă, seamănă în neamu ei, din ce nu te-aştepţi o repede. Şi ea toată ziua îi caută-n coarne: Gelule, mamă, că sucită, că-nvârtită. . Gelu n-are habar de nimic, toată vremea cu nasu-n hârtii, pun-te masă, scoal-te masă..
Să fi avut ea copii, vedea ei pe dracu, mai bine că n-a avut, cine ştie cum mai ieşea, copiii din ziua de azi n-are nici frică şi nici ruşine.
