26
Pentru Georgeta Predescu Bobea
27
Partea întâi
Strada Coriolan
Altădată, să fi stat ea aşa, zile întregi, fără să iasă, i s-ar fi părut că îi cade casa în cap. Făcea ce făcea, şi-o pornea din loc. Îi lua la rând, o zi la ăla, o zi la ăla, de nicăieri nu se întorcea cu mâna goală, mai şi schimba o vorbă, mai afla una-alta, că tot să stai cu mutu ăsta de om îţi vine să-ţi iei câmpii.
Niciodată n-a avut cu el ce vorbi şi, pe urmă, ce să vorbeşti cu bărbatu?!
— Bărbatu să te ştie de la brâu în jos.. zice ea, şi cumnată-sa, când o aude, odată se-ncruntă:
— Mai taci, Vico, ce dracu, te-aude băiatul ăsta.. Ai ajuns femeie bătrână, şi tot cu prostiile-n gură..
— Eeee-te. . Şi ce dac-aude?.. S-auză! Parcă mult ai să-l mai ţii între fustele tale!. . N-avea tu grijă, c-am fost io şi-n case mari, ştiu io cum vorbesc şi cucoanele.. Pe unde am fost, m-am înţeles, toţi mă iubea şi mă aprecia, şi la madam Ioaniu, ce mai râdeam cu ea şi cu Ivona...
Mută şi cumnata, să-i scoţi cu cleştele vorba din gură.. Bietu frati-su, cât a trăit, s-a dat după ea, c-aşa-i bărbatu, se dă după femeie. Numa omu ăsta al ei, nu l-a scos dintr-ale lui, când era tânără, lua aminte la tot ce-i zicea, ce mai plângea, ce se mai amăra, slăbise de-ajunsese s-o sufle vântu.. Pân-a venit naşi-sa odată, Dumnezeu s-o ierte.
— Ce-ai, Vico, de-ai slăbit aşa?
— Uite-aşa şi-aşa. .
— Fugi, fată, i-a zis, şi nu te mai omorî atâta. .
Aşa a fost omu ei, rău de clanţă, ea-i altă fire, ea seamănă cu mămica, veselă ca ea, să fi avut parte de-un om la fel, să-i placă să râdă.. Sunt şi bărbaţi d-ăştia, da ăştia au altele, să nu crezi că vreunu-i mai breaz ca altu..
Şi-acu, îi vine tot mai greu să plece de-acasă, da o dată, de două ori pe lună
tot îşi ia ţoaşca de piele (aia de-o are de la madam Daniel), o îndeasă cu ce mai găseşte la îndemână, îşi trage pe ea cojoacele, îşi pune dinţii, se îmbrobodeşte cu două basmale, îşi leagă cu un fular basca ţeapănă pe care şi-a făcut-o din resturile de la palton acu nouă ani şi o ia din loc. Omu ei, el îi zice c-o ia din loc:
28
— Ce faci, iar o iei din loc?.. hârâie de-acolo, din pat, dintre păturile îngrămădite peste plapumă, de unde stă, cu capul înfăşurat într-un jerseu vechi, hărtănit, de-al ei; că şi-a rătăcit fesul decolorat pe care, de obicei, îl poartă.
Când vorbeşte, gâfâie între cuvinte, e gras şi înalt, a trecut peste suta de kilograme. Pielea gâtului îi atârnă moale, fleşcăită, dar obrajii îi sunt cărnoşi, aproape rumeni şi, pe ei, barba nerasă de câteva zile creşte ţepoasă şi albă.
— . .al dracului obicei mai ai să colinzi... Toată viaţa ţi-a picat mucu pe la uşile altora..
— Eeee-tee. . răspunde ea.
Nici nu se uită la el. Gata să plece, înfofolită cu toate câte şi le-a pus, umblă
de colo până colo prin sală, mută din loc troacele şi mai ia câte ceva: un borcănel de gogoşari, nişte ceapă, că are destulă în iarna asta, câteva căpăţâni de usturoi, un rest de ţuică, pe care-l toarnă într-o sticlă mai mică, de sirop de tuse. Le-ndeasă în ţoaşcă, peste pungile goale de plastic. Nu-i place să se ducă cu mâna-n gură şi orice lucru prinde bine la casa omului.
— . .eeee-tee.. răspunde ea.
Şi nici n-ascultă la ce-i mai spune el. Poa-să toace-aşa cât i-o plăcea, să i se ducă gura pân-la urechi, el zice, el aude, ale bărbatului să le pui în ciur şi să
le-aşezi sub cur, cum îi spunea şi lu madam Ioaniu.. Şi ce mai râdea bătrâna..
S-a-nvăţat ea, cum îl vede c-o ia razna şi-ncepe s-o bodogăne, ea se duce dincolo-n sală, fir-ai tu al dracului, cu tac-tu cu tot, fir-ai tu al dracului, îi zice şi ea în şoaptă. .
Vorbeşte singură, trece din sală în prăvălie şi îi tot zice, el nici habar n-are la ce-i zice ea, de la o vreme, e şi fudul de-o ureche, n-aude decât ce-i convine, şi ea-i tot zice, până se răcoreşte. În prăvălie e întuneric. Căldură, ce mai vine din sală, pe vremuri încălzea cu godinul, acu nu mai are la ce, de dooşcinci de ani, ba-s mai mulţi – câţi ani sunt de când a-nchis prăvălia? Acu, în prăvălie, pe doi pereţi, lemnele stivuite, şi-ntr-o parte, cărbunii – la ce să
mai faci foc când n-ai nici un-să te mişti? Bufetul vechi, cu uşile căzute din balamale, borcanele mari de gogoşari, sacii de cartofi, cratiţele, găleata cu zoaie. . Se-nvârte printre ele şi-şi vede de treburi, până ăluia i se urăşte şi tace. Doar atunci intră şi ea în cameră, se-apleacă gemând, înfundă soba cu cărbuni bine şi lasă jos uşiţa deschisă: că el – nicio bază n-are pe el –, diseară, când o veni, poa-să-l găsească cu casa rece.
29
— Ba nu, c-o să stau aici să clocesc, cum faci tu, şi să mă uit la tine. . Că nu mi s-o fi luat după patruj-de ani. .
I-a răspuns atât de târziu, încât el se uită doar, cu ochii holbaţi, şi tace.
Tace şi se miră ce-a apucat-o aşa, din senin. Am io ac de cojocu tău – asta nu i-o mai spune tare –, ce îndrăcit ai fost tu. .
De-aia nici nu i-a fost drag de el, deşi, când l-a văzut prima oară, nu poate să spună că nu l-a plăcut.
Ea sta la tejghea, la dugheana din Iancului, şi o clientă i l-a adus şi le-a făcut vederea. Nouăşpe ani avea ea, Vica, pe-atunci, era veselă şi toţi o iubeau. Şi el era bărbat frumos şi voinic, avea nasu drept şi buzele subţiri şi păru pieptănat lins, cu cărare-ntr-o parte – uite, ca-n fotografia prinsă pe perete. Chiar de-atunci este fotografia, de când s-a luat ei, şi el era angajat la fabrică la Zamfirescu. .
Ce cofetărie mai avea Zamfirescu, cam pe unde vine-acu statuia lui Kogălniceanu, şi de la fabrică ce nu-i aducea omu ei! Şi ciocolată, şi bomboane de toate felurile, şi fondante.. Le da Zamfirescu la toţi care lucra la el, şi de Sărbători, şi de Paşti, ce ouă de ciocolată, ce tablete mari, uite-aşa, e-hei, ce n-ar da să le mai aibă acu! Şi-atunci ajunsese să nu vrea să le mai vază în ochi, aşa i se acrise de ele!. . Vezi, c-aşa-i omu.. Şi Zamfirescu, ce domn era, d-a ajuns el până-n anturaju reginei şi se trăgea de şirete cu Brătienii... Trei ani a stat omu ei la Zamfirescu, n-are el şcoală multă, da are scris frumos, şi-acu să vezi ce iscălitură îşi trage şi, dedesubt, uite-aşa face o buclă..
La urmă, cu ce strânsese de la Zamfirescu, cu ce i-a dat ei tăticu dotă, a deschis prăvălie. Când i-a numărat banii la dotă, tăticu, ce să vezi, s-a încurcat; el, care să-i fi cerut nu scotea o para, a pus cinşpe mii în plus la numărătoare! Şi ăsta, prostu, omu ei, lighioana bătrână, ăsta vine la ea speriat:
— Ce facem, zice, uite c-a greşit tat-tu când mi-a înnumărat banii. . Ce facem, zice prostu, să-i dăm înapoi, uite, ia-i tu şi dă-i...
— Dă-i încoa, a zis ea, şi să nu mai sufli de asta o vorbă, c-ăştia e banii mei!
