Sunt remarcabile, dar la limită pot să nici nu fie remarcate. În ciuda perspectivei care se schimbă cu fiecare dintre personajele cărora li se dă
cuvântul în deplină libertate, fără cenzura auctorială, caleidoscopul acesta mişcător se adună în final într-o perspectivă atât de unitară, încât Dimineaţă
pierdută poate fi citit dintr-o singură respiraţie, ca un roman tradiţional, şi numai după aceea să-ţi dai seama prin ce strategii narative a fost obţinută
curgerea. [.. ] O a doua caracteristică a Dimineţii pierdute: în ciuda faptului că
nu e în nici un fel vorba de un roman politic, veracitatea tuturor detaliilor, cât şi libertatea inimitabilă a tonului fac din el unul din romanele cele mai adevărate din câte ne-a fost dat să citim şi prin care (aşa cum autoarea reconstituie atmosfera din preajma şi din primele zile ale războiului din 1916) urmaşii noştri vor putea reconstitui probabil, fără prea mari riscuri de a se înşela, aceste ultime decenii din Bucureştiul sfârşitului nostru de veac“. Prestigiul şi, mai mult, popularitatea cărţii sunt sporite de dramatizarea şi punerea în scenă a romanului realizate de Cătălina Buzoianu în decembrie 1986 la Teatrul Bulandra2.
2 Spectacolul s-a jucat continuu până în 1990, din distribuţie făcând parte mari actori: Tamara Buciuceanu, Gina Patrichi, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Rodica Tapalagă, 17
În chip fericit, destinul fast al cărţii şi puterea ei de seducţie s-au păstrat şi au sporit după 1990. O dovedesc nu doar ediţiile sale3, ci şi interesul constant pe care i l-au arătat criticii, inclusiv cei mai tineri: Anca Haţiegan, Bogdan-Alexandru Stănescu, Doris Mironescu, Paul Cernat. Acesta din urmă
scrie că „a venit timpul să o spunem deschis şi apăsat: Gabriela Adameşteanu este unul dintre cei mai importanţi şi mai valoroşi scriitori români postbelici. [. .] Gabriela Adameşteanu este un excepţional prozator al microistoriei familiale de sub «calota» Istoriei politice recente (alonja
«naţională şi europeană» a problematicii e majoră) şi, probabil, cel mai valoros prozator al bătrâneţii, al îmbătrânirii din întreaga literatură română, alături de G. Călinescu ( Aşez „Dimineaţă pierdută“ în imediata apropiere a
„Moromeţilor“, în „Suplimentul de cultură“, nr. 179, 17-23 mai 2008). La aceasta trebuie adăugată viaţa europeană a cărţii prin traducerile din Estonia (1991), Franţa (2005)4, Bulgaria (2007), Israel (2007).
Biografia literară a Gabrielei Adameşteanu continuă şi dincolo de această
carte a cărei excepţională valoare le-a umbrit pe celelalte. În 1989 a publicat, tot la Cartea Românească, volumul de proză scurtă Vară-primăvară
în care Marian Papahagi identifica „o siguranţă de mare prozator“ ( Cumpănă
şi semn, Cartea Românească, Bucureşti, 1990). Fiind dintre cei care au considerat revoluţia din decembrie 1989 o mare şansă, Gabriela Adameşteanu a renunţat, după 1990, la scrisul literar şi s-a implicat în jurnalism (din aprilie 1990 a lucrat în redacţia revistei „22“, pe care a condus-o din septembrie 1991 până în mai 2004, de când coordonează
suplimentul acesteia, „Bucureştiul cultural“), înţeles ca o modalitate de reconstrucţie a societăţii civile şi a valorilor sale. O mică parte din această
activitate se regăseşte în volumele Obsesia politicii (interviuri, Editura Valentin Uritescu. Filmat, spectacolul a fost transmis periodic de către Televiziunea publică.
3 Ediţia a doua, postfaţă de Monica Lovinescu, Albatros, Bucureşti, 1991; ediţia a treia, prefaţă de Monica Lovinescu, postfaţa autoarei, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1997; ediţia a patra, Polirom, Iaşi, 2003.
4 Apărută la prestigioasa Editură Gallimard în nu mai puţin prestigioasa traducere a lui Alain Paruit, Une matinée perdue a beneficiat de cronici foarte bune în principalele publicaţii franceze. Un dosar al acestei receptări a realizat „Observator cultural”, nr. 323, 1
iunie 2006.
18
Clavis, Bucureşti, 1995) şi Cele două Românii (articole şi fragmente memorialistice, Institutul European, Iaşi, 2000). De-abia odată cu romanul Întâlnirea (prefaţă de Carmen Muşat, postfaţa autoarei, Polirom, Iaşi, 2003) se reîntoarce la literatură după un ocol îndelung pe care îl consideră un timp câştigat: „Pentru mine, tot ce s-a petrecut după ’89 a fost o uluitoare continuare a Dimineţii pierdute. Să asist la acest spectacol «live», uneori chiar cu iluzia de figurant (nu punând cap la cap cărţi de istorie şi memorii de epocă, cum am făcut în timp ce îmi scriam romanul), a fost un spectacol fascinant. Iar «jurnalistul» şi «societatea civilă», cele două ipostaze în care m-am aflat în apropierea evenimentelor, fac mai mult decât să asiste: participă, fără a fi mânaţi de ambiţii personale“ ( Cele două Românii). În densa postfaţă, „Limitele rescrierii“, de la romanul Întâlnirea, autoarea revine subliniind autenticitatea experienţei trăite: „Ce sens avea, repet, să
stai la masa ta de lemn, ca un elev pedepsit, când, dacă deschideai fereastra, după o tăcere de 50 de ani, în fine, se auzea cum fierbe strada?“.
* * *
Primele pagini despre Vica Delcă, Gabriela Adameşteanu le scrie în 1976
şi le reia, trei ani mai târziu, cu intenţia de a realiza o nuvelă „despre bătrâneţe, sărăcie şi moarte“; paginile respective vor sta, de fapt, la baza unei naraţiuni mult mai ample, de proporţii romaneşti, ce include, pe lângă
povestea Vicăi Delcă, şi istoria unei „epoci retro“, mistificate în perioada comunistă. Redactarea („una dintre cele mai echilibrate epoci din viaţa mea“, mărturiseşte autoarea Dorei Pavel într-un interviu – „Opţiunea mea pentru roman este totală“ – publicat în „Apostrof“, nr. 9, 2000) durează trei ani, iar romanul apare la Editura Cartea Românească din Bucureşti în 1983.
Romanul (compus din XII capitole, fiecare în mai multe părţi) se impune, întâi de toate, printr-o construcţie generală foarte elaborată şi de mare îndrăzneală, a cărei cunoaştere înlesneşte buna desfăşurare a sensurilor.
Astfel, capitolele I-IV şi capitolul final (cu valoare de epilog) o au ca protagonistă pe Vica Delcă; capitolele V, X şi XI (continuând firul epic din I-IV şi încadrate temporal în limitele aceleiaşi zile) surprind vizita Vicăi în casa Yvonnei Scarlat; capitolele VI-IX valorifică un alt interval temporal (1914-1916) din viaţa familiei Mironescu (familia Yvonnei), din care se detaşează (capitolele VII şi VIII) o zi din vara lui 1916 ce, la rândul ei, deschide o fantă spre un trecut şi mai îndepărtat (tinereţea Profesorului Mironescu). Din dispunerea acestor planuri se realizează o structură în 19
spirală (un fel de tunel al timpului), unde fiecare buclă narativă o pregăteşte pe următoarea: înainte ca Yvonne să intre în scenă, să fie, propriu-zis, actant, ea avea o solidă prezenţă epică alimentată de monologurile Vicăi, după cum Profesorul Mironescu, Sophie, Margot, Titi Ialomiţeanu (protagoniştii capitolelor VI-IX) primiseră deja statut de personaje prin evocările consistente ale Yvonnei sau ale Vicăi. Majoritatea personajelor beneficiază, aşadar, de două registre din care îşi trag sevele: din poveştile celorlalţi şi din propria poveste, istorisită sub nume propriu. Există, însă, şi o serie de personaje (puţine) ce nu se arată niciodată în prim-plan, neavând voce narativă proprie şi care sunt, totuşi, extrem de pregnante (Niki, Ana, bărbatul Vicăi etc.). Datorită mersului în spirală (ce diminuează impresia de ruptură a planurilor temporale) şi datorită strategiei de anticipare (ce, dând naraţiunii un ritm foarte alert, îi asigură fluiditatea) este greu de observat (aici fiind marea îndrăzneală a construcţiei) că, de fapt, capitolele VI-IX se constituie într-un roman (cvasi)independent (chiar dacă provocat şi înrudit cu cel care îl înglobează), realizat din perspectiva propriilor naratori-protagonişti (perspectiva este ea însăşi, în întreg romanul, fluctuantă şi alertă), iar nu din perspectiva Yvonnei, cum greşit s-a crezut uneori. Ambele naraţiuni (în egală măsură, romane de familie) reconstituie, cu o pregnanţă
rar întâlnită, prin cele două zile puse sub lupă, epoci istorice diferite. Din mentalitatea şi problematica existenţială specifice fiecăreia se degajează
anumite teme literare. Cu alte cuvinte, prozatoarea se fereşte să atribuie trecutului obsesiile contemporaneităţii şi are orgoliul (motivat prin realizare) de a-i restitui profilul autentic. Astfel, romanul familiei de la 1916, chiar dacă este construit cu procedee şi tehnici extrem de moderne (cele ale întregii cărţi), se revendică, mai mult decât din proza românească
interbelică (ce nu-i este, după cum voi arăta, nicidecum străină), mai degrabă din marele roman francez al secolului al XIX-lea. Filiaţiile (probabil programatic asumate de către autoarea ce pare că doreşte să facă un roman din epocă) se stabilesc la nivel de cronotop (salonul), la nivel de personaj (parvenitul abil – Titi Ialomiţeanu; femeia adulterină – Sophie Mironescu; adolescenta castă, frecventată, la modul imaginar, de tentaţiile pasiunii –
Margot), prin anumite motive (Sophie şi Margot sunt orfane, Titi provine dintr-o veche familie scăpătată etc.). Personajul central, Profesorul Mironescu, este cel care trage istoria peste pragul dintre veacuri. Om al datoriei (misiei) faţă de neam („Nimic nu trebuie să ne împiedice să ne 20
facem datoria“), profesorul este pe deplin contemporanul epocii sale europene: e preocupat să instaleze la Universitate un laborator de fonetică, se interesează de Bergson şi, în general, sub figura sa oarecum glacială se ascunde un hipersenzitiv. În planul vieţii colective, asumarea unor datorii şi responsabilităţi de rezonanţă naţională nu impietează asupra „felului exagerat de sever de a judeca oamenii... ţara“. Aceste examene lucide conţin fraze memorabile: „.. Aşa că, din atâta pragmatism şi din atâta ironie, nu-ţi pare, dragul meu, că se nasc mult mai greu iluziile naţionale? Sau, dacă
totuşi ajung să se nască, nu-i de aşteptat să le pierdem destul de uşor, la cea dintâi încercare grea a istoriei? Abia să se fi limpezit cerul şi, la primul nor, soarele să dispară iar. O frumoasă dimineaţă compromisă. . pierdută. .“. La fel ca modelul literar din care provine (şi în conformitate, de altfel, cu civilizaţia salonului), naraţiunea valorifică teme „înalte“ (războiul şi iubirea), deşi e constrânsă în a le consemna impurităţile. Profesorul Mironescu este cel care nu numai că trăieşte această degradare a solemnităţii laolaltă cu ceilalţi, dar o şi reţine în jurnalul său, încercând, pe alocuri, să-i găsească
resorturile. El vorbeşte de „impuritatea afecţiunii, repede împletită cu ostilitate, plictiseală, dorinţa de evadare“ şi tot el notează atrocităţile războiului, ce încalcă brutal codul onoarei.
În cea de-a doua naraţiune, temele înalte ale vieţii şi, implicit, ale literaturii lipsesc, lor luându-le locul tema vieţii cotidiene. În salonul Yvonnei (toposul e păstrat într-o replică nelipsită de o dimensiune ironică) nu mai ajunge nici o solemnitate, fie ea şi degradată, iar schimbul de cuvinte a devenit, pentru bune momente – ceea ce Profesorul Mironescu, descoperind cu decenii în urmă, se temea să mărturisească – „o dificilă
transfuzie“. În condiţiile în care cele două femei vorbesc necontenit („mai schimbăm şi noi două o vorbă“), ele nu rostesc cu voce tare gândurile de profunzime şi observaţiile necruţătoare pe care le fac. Fie că se pândesc veninos, fie că se lasă – pentru scurte momente – pradă duioşiei, discursurile lor sunt făcute să mascheze altceva (mai întotdeauna reversul) decât ceea ce spun. Naraţiunea, în schimb, transcrie acest „altceva“, creând un spectacol al limbajului de o savoare rar întâlnită. Există, însă, un subiect de taifas pentru care cele două femei nu mai întrebuinţează strategii de camuflaj şi comunică în mod autentic: grijile acaparante, greu rezolvabile, ale traiului de zi cu zi. Amândouă sunt animate de preocuparea de a supravieţui şi mare parte din trăncăneala lor revine, obsesiv, asupra 21
cheltuielilor curente (gaz, lumină, lemne, un râvnit boiler etc.) şi asupra posibilităţilor de a economisi, totuşi, ceva. Când se îndepărtează de ziua lor cenuşie, ajung, inevitabil, la depănarea amintirilor din trecut. Venită din mahala, orfană ţinând o casă de fraţi mai mici, croitoreasă la casa de mode a lui Margot, iar mai târziu (punctul de vârf al biografiei sale) patroană de mică prăvălie, Vica a fost – o viaţă întreagă – o apropiată a casei, al cărei rol a oscilat între croitoreasă, menajeră şi confidentă. Yvonne, o intelectuală
rezervată, extrem de vulnerabilă sub masca unui calm îngheţat (asemenea tatălui ei, Profesorul Mironescu, pe care l-a pierdut în copilărie şi de care se simte, încă, extrem de legată: „Ce mult a putut să-l iubească dacă şi-acum, după cinzeci de ani de când a murit, încă mai speră, nedesluşit şi absurd, că
