Singură-n toată casa pustie, c-afară se face noapte, şi-aici trozneşte toate de zici că, Doamne fereşte, umblă strigoii! Da ea stă şi-l aşteaptă pe Pramatie cu masa-ntinsă! He-he-he, mai bine-aş zice că l-a aşteptat! Da pân la urmă tot şi-a luat seama! Pân la urmă tot a zis: Să te-nveţi minte, Pramatie, dacă stai cu Matracuca şi nu te-nduri de ea, şi nu mai ştii c-ai şi tu pe lume o casă şi o nevastă! Că te duci acolo, trap-trap, da p-ormă vii tot la mine, io să te spăl, io să te calc, io să-ţi dau să crăpi! Eee, mai crapă tu, crăpa-ţi-ar ochii în patru!
Poftim, madam Delcă, la masă, poftim în capu mesei, în locu lu Niki! Poftim, să-ţi torn supa lui în farfurie! Asta, o dată-n viaţă o văz şi io pe Ivona că e femeie cu cap! Că dacă mai stai cu ea, mai zici tu una, mai zice ea alta, şi vezi că se dă şi ea pe brazdă. .
355
— Haidi, şezi colea lângă mine şi zi! Zi din scrisoare!
De Sainte Épiphanie am fost invitaţi la sora Sandrei, căsătorită Morand, ţi-am scris totul despre ei în cealaltă scrisoare. S-a servit la fondue , un fel de mâncare elveţiană cu brânză topită, urmată de tradiţionala galette des rois , în care se pune o fève , un mic obiect, iar cel ce o găseşte în bucata lui devine rege. Dintre toţi, cine crezi că a găsit-o? Bineînţeles, Tudor, care este norocosul familiei!
— Norocos, mânca-l-ar mama! Da mai norocoasă ea, c-a pus laba p-aşa băiat, şi frumos, şi deştept, şi toţi morţi după el, pe un’ se duce! Haidi, zi-nainte!
După cum vezi, mondenităţi sunt destule pe aici. Dar numai dacă ieşi pestradă şi te distrezi, că nu cred să existe pe lume oraş mai frumos. Îlparcurgem uneori seara cu maşina şi nu ne săturăm să privim combinaţia delumini şi mai ales construcţii de piatră (case sau biserici) luminate savant. DeCrăciun însă, cum ţi-am scris, a fost cea mai mare splendoare, căci aiciCrăciunul are o mare importanţă. Era splendid, şi noi teribil de încântaţi,Tudor tocmai aflase vestea angajării lui definitive. Acum e perioada soldurilorşi e o minune să vezi cum în tot oraşul magazinele se întrec să ofereîmbrăcăminte şi încălţăminte frumoasă, la preţuri derizorii. Mi-am luat două
bluze şi o pereche de pantofi Bally superbi.
— Dar ce neatentă sunt, madam Delcă! Stai de atâta vreme cu farfuria goală şi nu spui nimic! Hai să-ţi pun şi felul doi! Pui cu mazăre.. Carne nu prea este, uite, îţi dau o aripioară. Lasă, că ai timp destul, mănânci şi pleci.
Încep să mă mir însă de Niki.. Sigur, am să-l aştept până în ultima clipă, dar dacă nu, va trebui să merg singură! Imposibil să absentăm amândoi! Va trebui să merg singură, ceea ce, dragă Vica, îţi mărturisesc că nu-mi convine!
Pentru că ştii cum este lumea: interpretează orice fleac!
— Eee, gura lumii cine-o astupă! Ale lumii să le pui toate-n ciur şi să le aşezi sub cur. . Da ştii ce, Ivona dragă, ştii ce? Acu du-te dincolo şi bea-ţi cafeaua şi lasă-mă să spăl vasele io.. Stai şi dumneata, că toată ziua te-ai obosit..
Dacă, aşteptând să se răcească puţin cafeaua, te aşezi pe canapea şi îţi laşipleoapele să coboare – te miri singură cât de repede începe mintea să ţi seîmpăienjenească a somn... Da, o oboseală atât de mare... O istovire pe care osimţi în fiecare fibră, în vreme ce gândurile îşi încetinesc rotirea – fibrehaotice, care vibrează zvâcnit, strânse de o gheară neagră. Gândurile, 356
rupându-se, lipindu-se, mişcându-se tot mai lent, până când nu mai eşti unghem bine strâns, eşti doar o pată care suge, se întinde şi se lăţeşte, şi înmijlocul ei nodul care adună fibrele. Firele. O gheară neagră se închide şi sedeschide cu un bocănit surd, trăgând, prin carnea ta istovită, firele.
Curentându-te de nelinişte, ritmic. E târziu, e foarte târziu, măcar o clipă să
uiţi că n-a venit, că e târziu, bocănitul surd al sângelui în tâmple, în urechi, înmijlocul ghemului trage firele până la capătul lor depărtat, curentându-te. E
târziu, e târziu, dar acum-acum-acum-acum are să vină, ai să-i auzi paşii princurte, acum-acum-acum îi auzi? îi auzi? are să vină? n-are să vină? Acum,acum, ai să-i auzi paşii prin curte, pe scară, în faţa uşii, nimic, decât tic-taculpendulei din hall , ca o răsuflare străină, egală, ca o prezenţă străină, mereu alături, mereu nevăzută, care te urmăreşte, e atât de uşor să se ascundă
printre mobilele vechi, în penumbra prăfuită a casei, ca să te urmărească, şiinima, care va plesni sub strânsoarea neagră, şi firele care se trag ritmic, carese strâng, curentându-te de nelinişte până în vârfurile unghiilor, până înadâncul moale şi întunecat al creierului, uită. Uită, uită, nu te gândi, nu tegândi, uită, tic-tacul egal al pendulei în hall , în mijlocul ghemului, o răsuflare disperată sub gheara neagră, un gâfâit disperat şi bocănitul sângelui, mereu şi mereu, geamul ce dă afară în curte luceşte de noapte şi niciun bocănit pe pavaj, pe trepte, doar cineva care stă nevăzut alături, care te urmăreşte, şi nici telefonul nu sună măcar. Trosneşte doar boazeria casei, doar scara, e târziu, e tot noapte, tot linişte, tot n-a venit şi, desigur, nici nu va mai veni vreodată...
Pleoapele grele s-au lăsat tot mai jos, tot mai jos, genele rare nu s-au lipit. Amai rămas o mică deschizătură prin care ochiul, orb şi mort, priveştesufrageria fără s-o vadă. Şi totuşi, în spatele pleoapelor, tot sufrageria o vede,tot înşirarea solemnă a scaunelor în jurul mesei olandeze, rotunde, în mijloculcăreia abureşte ibricul cu cafea, prea fierbinte încă. Ce însemnează această
solemnă invitaţie a scaunelor, pline de simţ al datoriei, care, în orice caz, n-ausă permită... O aşteptare demnă, gravă, ascunzând în nemişcare neliniştea,greu de crezut că vom mai ieşi vreodată de aici, păziţi de şirul strâns şi solemnal scaunelor, pătrunse de simţul ordinii şi al datoriei, greu de crezut că vommai păşi vreodată în hall , că picioarele noastre se vor mai auzi vreodată
sunând pe pavajul crăpat al curţii, pe cele trei trepte de la intrare, fiecaremergând pe rând, la biserica Boteanu, vom pleca spre Boteanu, desigur, darnu amândoi, nu deodată, de mult, ah, suport ţăcănitul acesta supărător devase din bucătărie, supărătorul gâlgâit al apei de la chiuvetă, mugetul 357
înspăimântător al animalului acvatic ce se zbate zadarnic să mai iasă dinţeavă, cu apa, prea fierbinte, opărindu-i ţeasta lucie şi cheală, sub o căciulă
roz-murdar, flauşată. Gâlgâitul muget al apei, şi mereu gheara neagră carestrânge firele cu disperare, şi supărător-liniştitor cineva care spală vasele înbucătărie, cineva spală în chiuvetă cratiţe şi farfurii, şi goneşte din hall pendula – Muti. Muti îşi şterge nerăbdătoare degetele înnegrite de la curăţatul cartofilor cu o jumătate de lămâie storcită şi o aruncă pe teancul de farfurii spălate, ultima e plină cu un morman de oase, neglijent curăţate de carne; de acolo se hrăneşte păianjenul care coboară din cuibul lui fumuriu, agăţat deasupra chiuvetei. Muti apasă cu vata oja ciobită de pe unghii, în colţul gurii ţigara i s-a stins, dar ea nu ştie, spune-i. Nu-i spune! Nu-i spune! În situaţia aceasta, celui în cauză niciodată nu i se spune adevărul!
— Până când zugrăvim, înainte de Paşte, va trebui să-l ajutăm să-şi întindă
pânzele în fiecare cameră, şi pentru etaj, să-l conducă discret cineva pe scară...
Cu degetul în sus, Muti arată firele de păianjen care tremură delicat. A şiţesut între timp tot tavanul. Muti striveşte în scrumieră ţigara care răsuflă,uite pe unde răsuflă ţigara, uite unde s-a dezlipit hârtia, uite! Să fie acesta unsimptom periculos? Un semn grav? Posibil să însemne ceva grav, vreun...
doctore?
— ...dacă insistaţi, vă voi dezvălui temerile mele de medic, spune şovăitordoctorul. Dar daţi-mi asigurarea discreţiei dumneavoastră, pentru că dacă vaafla Niki, va afla şi madam Cristide, unde Niki totdeauna întârzie...
Şi tu vezi foarte clar că şi acum Niki este acolo : stau în bucătărie toţi trei la masă, împreună cu madam Delcă. Bucătăria este bucătăria noastră, aşadar, este adevărat: Niki se află acolo, ca totdeauna, de altfel, la madam Cristide!
— Fiţi pe pace! spune doctorul. După operaţie vom merge amândoi cutrăsura şi-l vom lua pe Niki de la madam Cristide! Cât priveşte diagnosticul,din experienţa mea, urinatul cu sânge, constipaţia, balonarea, toate îmi parsimptome a... Dar veţi avea oare puterea să suportaţi diagnosticul?
Te-ai ghemuit în scaunul de dentist, lampa rotundă e aprinsă pe ochii tăi, aimâinile reci de nelinişte şi îţi e atât de frig! Faci însă semne încurajatoare că
vei avea puterea să suporţi, pentru că doar de aceea ai venit la el: să teconsulte şi să-ţi spună tot adevărul. Da! îi strigi. Da! strigi din toate puterile,dar, într-un mod insuportabil de enervant, doctorul nu te aude. Şi oricât testrăduieşti, nu poţi să strigi, pentru că ţi se lucrează la un dinte din faţă cubormaşina.
358
— E drept oare să vă spun deschis, à l’américaine, adevărul? se întreabă
doctorul, plimbându-se cu paşi mari prin salon. E normal, e uman, e drept, nue drept? Nu ştiu! Vă voi spune, totuşi, pentru că trebuie să aflaţi la vreme, nuca Margot, opinia mea de medic: sunt aproape convins că vi s-au umflatgâlcile...
Ce uşurare! E grav, dar întorci uşurată capul. Parcă ceva putea fi mai grav –
ceva, dar ce? Nu-ţi mai aduci aminte! Ai întors capul înainte ca el să deschidă
gura, aşa că o vezi pe Margot făcându-i domnului Ialomiţeanu semne discrete,da, e Margot, chiar Margot, chiar căciula ei roz-murdar, flauşată, înfundată
până la ochi. În acelaşi timp vezi foarte bine şi capul chel, rotund, lucind ca obilă. Margot îi face domnului Ialomiţeanu semne discrete, muteşte, să nuspună, dar domnul Ialomiţeanu pare că nu o vede.
— Gâlci, spune domnul Ialomiţeanu. Aşa că să ne preparăm pentru...
