aerisesc în urmă! Este şi ea o biată bătrână, şi n-a mai găsit alte soluţii ca să
lupte cu mizeria! Soluţia ei higienică este gazul, soluţia ei medicală e carbaxinul, şi aşa mai departe! De fapt, dacă te gândeşti bine, este o originală, probabil de aceea ţine la mine, de aceea a ţinut la Muti, pentru că
nu se poate nega o anume afecţiune! De aceea poate şi vine mai des decât trebuie, dar cine ştie de câte ori va mai avea ocazia să vină? Cine ştie ce are să-i mai rezerve viitorul – bine, în orice caz, nu! Nu mai ai ce bine aştepta de la această vârstă! Şi, ca şi alţii atâţia, ar fi meritat mai mult de la viaţă, pentru că are o fire devotată. .
— . .Cu ochelarii mei nu mai văz deloc, şi ăştia e a lu lighioana bătrână. .
Acu trebe că se dă de ceasu morţii că nu-i găseşte! De când am început să-mi 362
strâng ţoaştele, ce faci? zice. Iar o iei din loc? Da să nu te prinz, zice, că îmi iei şi ochelarii! Ş-uite-aşa sta, numa cu ochii pe mine! Ce-ai, zic, ce te-apucă? Ce treabă am io cu ochelarii tăi? N-am p-ai mei, zic? Ce-mi trebe, zic, gioarsile tale, legate cu sfoară? Dacă vede el că tot îi dau cu gura, tace, şi, cum întoarce capu, io bâşti! Vâr ochelarii în ţoaşcă! Eee, de luat i-am luat, da de văzut mare lucru nu văz cu ei! E prea tari pentru mine! E şi poza mică, aşa că habar n-am cine e ăştia d-aici.. Numa asta de stă în fotoliu parc-ar fi madam Ioaniu..
— Chiar ea e! Şi domnul corpolent de alături este nenea Jorj! Iar picioarele astea superbe sunt ale lui tante Margot! Uite-mă şi pe mine! Ce tânără eram!
Parcă nici nu-mi vine să cred că am putut fi atât de tânără.. E toată familia în fotografia aceasta.. numai familia.. Ba nu, mai este aici, în colţ, o femeie, dar nu-mi dau seama cine.. Ştii ce, madam Delcă? Pe bufet, acolo, da! În dreapta, mai, mai, se află lupa lui nenea Jorj, da, dă-mi-o, te rog. Acum totul mi se pare clar! Sunt acum mai mult decât sigură că ea este: Larisa Peşel! Larisa Geblescu! Am să ţi-o arăt şi în alte fotografii, s-o vezi mai bine. . Cu buclele ei vopsite roşu-acaju, cu pielea foarte albă şi cu ochii negri, frapa! De altfel îi ţin foarte bine minte bluza aceasta de voal. Avea volănaş la mânecă şi din volănaş îi ieşeau mâinile – cu unghii foarte roşii şi foarte lungi, fără nici cea mai mică podoabă.. Nici inel, nici brăţară, nici măcar verighetă! Pretindea că
le lăsase în păstrare în Basarabia şi nu i s-au mai restituit. Regreta că s-a temut să le ia cu ea în momentul refugiului..
— Refugiu? Ce refugiu?
— Când au venit trenurile cu refugiaţi, nu-ţi mai aminteşti? Din Basarabia.
Prima oară!
— Nu ştiam io d-astea p-atunci, ţi-am spus!
— Eu îmi amintesc atât de bine vara aceea îngrozitoare! Vara lui ’40. . Şi sentimentul meu că trecem cu toţii printr-un moment dificil.. Eram idealistă, cum sunt tinerii, patrioată, cum fusese Papa, şi, de altfel, întreaga noastră casă era afectată de ce se petrecea. Iar într-o zi, nenea Sandu a trecut cu automobilul şi m-a luat la Gara de Nord. Veneau trenurile cu refugiaţi şi fusese anunţat că va sosi şi vărul său, magistratul Geblescu, din Chişinău.
Ce impresionată am fost în vânzoleala Gării! Feţele acelea derutate, neajutorate.. Parcă am avut o presimţire rea pentru tot ce va urma! Ce-o să
se întâmple cu noi? m-am întrebat, trezindu-mă în mijlocul acelei mulţimi 363
care nu mai voia să ştie cine eşti. . Şi parcă ghicindu-mi gândurile, nenea Sandu s-a aplecat spre mine, n-o să scăpăm de război, asta e sigur!
— Biata noastră rudă, magistratul Geblescu, s-a simţit teribil de rău când a coborât din tren! Era cardiac şi îl afectaseră emoţiile, călătoria lipsită de confort, căldură.. Eu îl vedeam atunci prima oară şi, ca să spun drept, l-am găsit destul de plicticos. Mult mai mare succes a avut soţia lui, Larisa, pe care o vezi aici. . Mult mai mare succes, la aproape toată lumea..
La toată lumea, afară de Muti, care, fără motiv, de la început nu a agreat-o.
Şi avea mai tot timpul mici răutăţi faţă de ea, pe care Larisa se făcea că nu le observă! Scena aceea, de pildă, după vreun an şi ceva, când Larisa s-a plâns că şi bijuteriile, şi covoarele, şi argintăria, şi tot ce lăsase în momentul plecării ei precipitate nu-i mai fuseseră restituite. Noi îl auzisem pe nenea Sandu spunându-ne că la momentul oportun fusese cât se poate de atent ca vărul lui să-şi recupereze absolut tot avutul. Dar, după firea mea, am tăcut, ba chiar am privit în altă parte. Muti, în schimb, i-a răspuns sec: lasă, ai primit oricum mai mult decât ai avut. Sau ceva de acest gen.
— La foarte puţin timp după ce pusese piciorul pe peronul Gării de Nord, Larisa se acomodase perfect! Soţul ei refuza orice invitaţie, pretextând că
sănătatea nu-i permite să se obosească, aşa că nenea Sandu şi Margot o luau pe Larisa cu ei peste tot: la petreceri, la restaurante, la grădini de vară, la partide de poker, la conacele prietenilor, unde erau invitaţi.. Începuserăm să fim convinşi că bietul magistrat este un ipohondru şi un personaj foarte comic, când, deodată, a murit! Cred că a murit prin iarnă, da, pentru că mi-amintesc că la înmormântare Larisa avea un superb astrahan! Şi o tocă ce îi venea foarte şic. Ei, dar ce mai vorbesc, dragă Vica! ce-am mai vorbit în după-amiaza aceasta! Un timp să ştii că mi-a făcut plăcere, dar acum vorbesc mai mult din cauza nervilor, pentru că, spune şi dumneata! Cum să nu fii nervoasă când tot aştepţi, tot aştepţi! E normal pentru un om ca Niki să se poarte ca un copil? Şi, de fapt, ce copil?! De fapt, niciodată Tudor nu şi-a permis atâtea pozne câte şi-a permis taică-său. Este însă un subiect care nu-mi face nicio plăcere! Voiam doar să-ţi spun că numai din cauza nervilor povestesc – nu, nu sunt neliniştită, dar nemulţumită sunt! Şi ce vorbeam? A, despre moartea bietului Geblescu! Ca să fiu sinceră, cred că l-am nedreptăţit cu toţii. . Uite o situaţie pe care o întâlneşti câteodată chiar în familie..
Dumneata n-ai întâlnit-o?
364
— Păi, dacă mă gândesc numa la mine. . Dacă mă gândesc la mine, numa io ştiu câte nopţi n-am dormit de grija la ai mei. . Da crezi că şi ei tot aşa? Crezi că şi ei tot aşa se omoară de mine? Eee, Ivona, Ivona! Fiecare-şi vede d-ale lui! Că mai are dreptate şi lighioana bătrână când mă vede că o iau dân loc: tot pleci, tot pleci, face. Da numa tu, numa tu. . Ei nu vine niciunu! Haidi, gura, fac io la el, da ştiu că-i aşa cum zice.. Dacă mă duc io la ei, bine! Dacă
nu mă duc, şi mai bine încă!
— Acum exagerezi, dragă Vica! Şi fraţii, şi nepoţii ţin la dumneata, din povestirile dumitale mi-am dat seama. Dar oamenii din ziua de azi sunt atât de ocupaţi, încât neglijează relaţiile de familie, care altădată. . De pildă, ce atenţi am fost noi cu toţii faţă de Larisa, după ce s-a prăpădit magistratul. Şi eu, dar mai ales Margot, care ieşea cu ea peste tot, făceau vizite, vedeau spectacole împreună. . Ajunseseră nedespărţite.. Este drept că Larisa avea marele talent de a se face oricui agreabilă! Apoi, se vedea că primise o educaţie îngrijită şi era fată de familie. Prezentabilă, siluetă, picior, scoasă
din cutie, totdeauna.. O voce minunată, în plus! La petreceri avea un succes monstru!
— La petreceri? Cânta? Păi nu ziseşi, madam Ivona, că murise bărba-su?
— Murise, da.. Şi ce dacă murise? Vocea Larisei i-o auzisem cu toţii, dinainte să intre în doliu.. Păi cât timp trecuse de când venise cu trenul de refugiaţi? Poate un an. . Poate câteva luni.. Stai să socotesc.. Geblescu şi Larisa au venit în iunie, pe urmă noi am plecat la Balcic, ne-am întors precipitat din vilegiatură, din cauza zvonurilor rele. . Care s-au şi adeverit..
A fost, da, ultima vară petrecută la Balcic.. Când s-a cedat Ardealul de Nord eram în Bucureşti, şi atunci am fost convinşi că va fi război.. De asta nu se poate să nu-ţi aduci şi dumneata aminte!
Aici, în Bucureşti, da. . Poate chiar în această cameră.. Şi nenea Jorj care se plimba nervos, cu mâinile la spate. . Mersul lui ţeapăn, de militar de carieră..
Şi cum tresăream toţi când auzeam telefonul. Şi cum se plimba el mai departe, tot mai nervos că nu venea ordinul. „Niciodată nu a avut armata un asemenea elan.. Toţi nu aşteaptă decât un semn ca să ne apărăm teritoriile furate!“ Şi pe urmă, când am cântat Deşteaptă-te, române, şi am plâns cu toţii, a plâns şi Muti. . Cel mai tare a plâns Larisa, care pe urmă s-a dus să
prepare un cruşon veritabil.. Bietul nenea Jorj! „Niciodată nu a avut armata un asemenea elan“. . Nu ştia să spună alte fraze, dar tensiunea lui era atât de adevărată, încât ne-o transmisese.. Semnul pe care îl aştepta nu s-a dat, 365
guvernul român, Regele au acceptat laş, nu s-a reacţionat la ordinul dictat de la Viena! Dar atunci, pentru prima oară, în acest bărbat corpolent, cu o fire posacă şi care toată copilăria nu ştiuse să se apropie de mine, l-am întrezărit pe generalul Ioaniu, despre care auzeam vorbindu-se cu respect în cercurile militare..
— Nu se poate, dragă Vica, nici asta să nu-ţi mai aminteşti! O zi de doliu naţional, o ţară întreagă o ţine minte!
— Eee, că nici nu prea înţeleg ce spui. . Doliu? Doliu ştiu c-a pus când a murit Regele Ferdinand. . P-ormă ştiu când a pus mov în loc de negru, pentru Regina Maria. . Ce zurlie şi-asta, Dumnezeu s-o ierte, că toată viaţa ei a fost rea de muscă. . Astea e care-am apucat io zile de doliu.. p-ormă când a murit Stalin şi Gheorghiu-Dej. Cel mai bine ţiu minte când a murit Gheorghiu-Dej, c-am văzut la televizor înmormântarea. Săracu, ce l-am mai plâns! Io nu po’ să văz mort, că mă pornesc! Ce-ai, Vico, dai apă la şoareci, face ăsta al meu. El e tare, animalu, tare ca piatra! În patrujnouă de ani o dată nu l-am văzut că plânge! Astea ţiu minte, c-a fost zile de doliu... Dacă
spui c-a fost ş-atunci, o fi fost, da io n-am ştiut. .
— Cum să nu ştii, madam Delcă? Şi cei care erau copii atunci ţin minte că
ne-am pierdut, în vara aceea, un sfert din ţară..
