― Ba ne-a văzut foarte bine, spuse Betty. I-am dat una în cap.
― Mi-ar plăcea să-i trag un picior în boașele alea arogante.
― Vă rog, spuse Ignatius grav. În jurul meu nu văd decât bătaie. Va trebui să strângeți rândurile și să prezentați un front unit.
― Ce l-a apucat? întrebă Liz, deschizând cutia de bere pe care o aruncase în Ignatius. Spuma țâșni și se revărsă pe stomacul dilatat de produsele paradisului.
― Ei bine, mi-a ajuns ce văd aici, spuse el furios.
― Foarte bine, spuse Frieda. Ia-o din loc!
― În noaptea asta bucătăria este teritoriul nostru. Noi hotărâm cine s-o folosească.
― Nu mai pot de curiozitate să asist la cheful dat de corpul auxiliar, mormăi disprețuitor Ignatius, îndreptându-se greoi spre ușă. Când să iasă, o cutie goală de bere atinse tocul ușii în dreptul urechii sale. Ce te-a făcut să pângărești mișcarea noastră invitându-le pe mitocancele astea?
― N-am avut încotro, explică Dorian. Chiar dacă nu le inviți la o petrecere, dau buzna peste tine și se poartă și mai rău. Când sunt bine dispuse, sunt niște fete destul de amuzante, dar au avut nu de mult neplăceri cu poliția și acum se răzbună pe toată lumea.
― Trebuie scoase imediat din mișcare.
― Voi face cum dorești, unguroaico, suspină Dorian. Personal îmi este puțin milă de fetele astea. Locuiau mai înainte în California, unde au dus-o grozav. A urmat apoi un incident provocat de faptul că au atacat culturist pe Muscle Beach. S-au întrecut în luptă cu băiatul acela, sau cel puțin așa spun ele, și dintr-o dată lucrurile au luat o altă întorsătură. Au fost nevoite să fugă, pur și simplu, în sudul Californiei și să traverseze în goana mare deșertul cu automobilul lor magnific, german. Le-am dat adăpost. Din multe puncte de vedere sunt niște chiriașe admirabile. Îmi păzesc casa mai bine decât ar putea s-o facă un câine de pază. Au o sumedenie de bani pe care îi capătă de la o actriță bătrână de cinema.
― Serios? întrebă cu interes Ignatius. Poate m-am grăbit cerând să fie date afară. Mișcările politice sunt nevoite să accepte bani din orice sursă. Fetele astea au neîndoielnic un farmec întunecat de blugii și cizmele pe care le poartă. Privi peste masa clocotitoare de invitați. Trebuie să-i potolim pe oamenii aceștia. Să-i aducem la ordine. Ne așteaptă o chestiune crucială.
Falsul cowboy gâdila cu biciul un oaspete elegant. Sportivul țintuia la podea un altul, ce părea în culmea fericirii. Peste tot se auzeau țipete, gemete, chiote. La patefon puseseră acum o altă placă: Lena Horn. „Spirituală”, „vioaie”, „teribil de cosmopolită”, spuneau reverențios cei de lângă patefon. Cowboy-ul se desprinse de admiratorii lui excitați ca să-și sincronizeze buzele cu cuvintele de pe disc, șerpuind în jurul camerei ca o șansonetistă încălțată în cizme. Cu o revărsare de țipete, musafirii se adunară în jurul lui, fără să mai rămână niciunul pe care să-l tortureze sportivul.
― Trebuie să oprești toate acestea, strigă Ignatius spre Dorian care-i făcea cu ochiul cowboyului. Pe lângă faptul că sunt martorul unei jigniri strigătoare la cer împotriva bunului gust și al decenței, am început să mă sufoc din cauza miasmelor de emanații glandulare și de colonie.
― O, nu fi atât de anost! Se distrează și ei.
― Îmi pare rău, spuse Ignatius cu un ton aferat. Sunt aici în seara aceasta într-o misiune extrem de serioasă. Există o fată care trebuie pusă la punct, o fufă neglijentă, îndrăzneață și progresistă. Oprește, te rog, muzica aceea enervantă și liniștește-i pe sodomiții ăștia. Trebuie să abordăm problemele esențiale.
― Am crezut că o să fii amuzant. Dacă ai de gând să fii posac și vulgar, mai bine pleacă.
― Nu voi pleca. Nimeni nu mă poate împiedica. Pace! Pace! Pace!
― Vai de capul meu! Văd că ai luat-o chiar în serios. Ignatius îl lăsă pe Dorian și străbătu grăbit camera. Croindu-și drum printre invitații eleganți, opri patefonul. Când se întoarse, oaspeții îl întâmpinară cu o versiune fără vlagă a unui strigăt de război apaș.
„Bestie.” „Nebunule.” „Asta ne-a promis nouă Dorian?” „Fantastica Lena.” „Ce costum! Grotesc! Și cercelul! Vai de lume!” „Era tocmai cântecul meu preferat.” „Oribil.” „Inimaginabil de grosolan.” „Monstruos de mare.” „Un adevărat coșmar.”
― Liniște! mugi Ignatius, dominând exclamațiile lor furioase. Sunt aici în seara aceasta, prieteni, ca să vă arăt cum ați putea salva lumea și aduce pace.
„E nebun de-a binelea.” „Dorian, ce glumă proastă mai e și asta?” „De unde naiba a apărut?” „Nu-i câtuși de puțin atrăgător.” „Murdar.” „Deprimant.” „Să pună cineva din nou discul acela delicios.”
― Posibilitatea, continuă Ignatius cu volumul dat la maximum, vă este la îndemână. Vreți să vă puneți talentele în slujba salvării omenirii sau să vă puneți doar dosurile în fața amicilor voștri?
„Ce groaznic!” „Nu-i amuzant deloc!” „Voi fi silit să plec dacă șarada asta scabroasă continuă.” „De prost-gust!” „Cineva să pună din nou discul.” „Scumpa, scumpa noastră Lena.” „Unde mi-e paltonul” „Să mergem la un bar elegant.” „Vai, ce-am făcut! Am vărsat paharul cu Martini pe jacheta mea preferată.” „Hai la un bar elegant.”
― În ziua de astăzi lumea e într-o stare de mare neliniște, țipa Ignatius, ca să acopere smiorcăielile și sâsâitul. Se opri un moment ca să citească niște note pe care le mâzgălise pe o coală Big Chief, pe care şi-o băgase în buzunar. În loc de coală, scoase fotografia ruptă și boțită a domnișoarei O’Hara. Câțiva musafiri o văzură și izbucniră în țipete. Trebuie să evităm Apocalipsul. Să luptăm folosind focul contra focului. De aceea mă adresez vouă.
„Despre ce vorbește oare?” „Toate acestea mă deprimă îngrozitor.” „Are niște ochi care te bagă în sperieți.” „Hai la un bar elegant.” „Hai la San Francisco.”
― Liniște, perverșilor, strigă Ignatius. Ascultați ce vă spun!
― Dorian, se rugă cowboy-ul cu voce de soprană lirică, fă-l să tacă din gură. Ne distram atât de bine! Era o petrecere formidabilă. Nici măcar nu-i amuzant.
― E foarte adevărat, întări un oaspete extrem de elegant, a cărui față îngrijită era bronzată cu ajutorul fardului. E într-adevăr insuportabil. Teribil de deprimant.
― De ce trebuie să ascultăm toate prostiile astea? întrebă alt oaspete, fluturându-și țigara de parcă ar fi fost o baghetă magică cu care-l putea face pe Ignatius să dispară. E vreun truc, Dorian? Știi bine că ne plac petrecerile cu un scop, dar așa ceva! În ce mă privește, nu urmăresc nici măcar știrile la televizor. Am lucrat toată ziua în prăvălie și nu vreau să vin la o petrecere și să ascult asemenea chestii. Spune-i să vorbească mai târziu, dacă trebuie neapărat să vorbească. Afirmațiile lui sunt de un prost-gust total.
― Atât de nepotrivite, suspină sportivul îmbrăcat în piele neagră, dând brusc impresia că trage să moară.
― Foarte bine, spuse Dorian. Puneți discul. Mi-am închipuit că poate fi amuzant. Privi spre Ignatius care pufnea disprețuitor. Mi-e teamă, dragii mei, că n-a fost decât un eșec. Un eșec teribil.
„Minunat.” „Dorian e nemaipomenit.” „Puneți discul.” „Îmi place Lena.” „Cred sincer că e cel mai bun disc al ei.” „Sunt atât de frumoase cuvintele.” „Am văzut-o o dată la New York. Era magnifică.” „Pune apoi Gypsy. O ador pe Ethel.” „Foarte bine, îl vom pune.”
Ignatius stătea acolo, ca musul care a refuzat să abandoneze puntea în flăcări. Dinspre tabernacul se auzea din nou muzica. Dorian plecă să vorbească cu un grup de prieteni, ignorându-l anume pe Ignatius, așa cum făceau toți ceilalți de față. Se simțea la fel de singur cum se simțise la liceu, în ziua aceea posomorâtă când, într-un laborator de chimie, experiența pe care o făcea produsese o explozie, arzându-i sprâncenele și speriindu-l. Șocul și teroarea îl făcuseră să se scape în pantaloni și toți cei care erau în laborator se prefăceau că nu-l observă, inclusiv profesorul, care îl ura din toată inima pentru multe alte explozii pe care le produsese în trecut. Tot restul zilei, în timp ce se învârtea cu pantalonii uzi prin școală, ceilalți se comportau de parcă ar fi fost invizibil. Ignatius, simțindu-se exact la fel de invizibil acum, în salonul lui Dorian, începu să fandeze spre un adversar imaginar cu hangerul, ca să-și ascundă stânjeneala.
Mulți dintre cei prezenți își uniră vocile cu discul. Doi începură să danseze alături de patefon. Dansul se răspândi ca un foc în pădure și peste puțin, dușumeaua era înțesată de perechi care se legănau și se aplecau împrejurul acelui Gibraltar rămas lângă perete: Ignatius. Când Dorian trecu pe lângă el, în brațele cowboyului, Ignatius încercă, fără succes, să-i atragă atenția. Se strădui să-l înțepe pe cowboy cu sabia, dar cuplul era agil și lunecos și nu reuși. Tocmai când se pregătea să plece, Frieda, Liz și Betty dădură buzna înăuntru.
― N-am mai putut suporta bucătăria, îi spuse Frieda lui Ignatius. La urma urmei suntem și noi ființe omenești. Îi dădu lui Ignatius un ghiont ușor în burtă. S-ar părea că te-au lăsat pe dinafară, grasule.
― Nu înțeleg ce vrei să spui, ripostă de sus Ignatius.
― Costumul tău nu are cine știe ce căutare, constată Liz.
― Scuzați-mă, doamnelor, trebuie să plec.
― Ba, nu pleca, burtosule, spuse Betty. O să te invite cineva la dans. Vor doar să te tachineze. Nu te da bătut! Ăștia ar râde și de mama lor.
