― Scoate-mă de aici, se rugă micul marinar. E teribil de întuneric.
― Prostănac ce ești! exclamă Dorian, scuipându-l pe marinar. Cine te-a legat aici?
― Afurisiții ăia de Bill și Raoul. Sunt atât de nesuferiți, amândoi. M-au adus aici să-mi arate cum ai redecorat locuințele sclavilor și deodată, m-au legat cu lanțurile astea murdare și au fugit înapoi la petrecere.
Micul marinar își zăngăni lanțurile.
― Abia am refăcut partea aceasta a casei, îi reproșă Dorian lui Ignatius. Biata mea ușă!
― Unde sunt agenții aceia? întrebă Ignatius, desprinzându-și hangerul și fluturându-l în aer. Trebuie să-i capturăm cât încă n-au părăsit clădirea.
― Te rog, scoate-mă de aici! Nu pot suporta întunericul.
― E vina ta că s-a spart ușa! se răsti Dorian la marinarul tulburat. De ce te joci cu golanii ăia de sus?
― El a spart ușa!
― Ce poți să te aștepți de la el? Uite cum arată!
― Despre mine vorbiți, pederaștilor? întrebă Ignatius supărat. Dacă ai de gând să te enervezi în halul acesta pentru o ușă, am serioase îndoieli că vei rezista mult în arena coruptă a politicii.
― O, scoate-mă de aici! Am să încep să țip dacă mă mai lăsați mult timp. Lanțurile astea mă strâng.
― Da’ mai tacă-ți gura, Nelly, se răsti Dorian, pălmuindu-l pe Timmy peste obrajii lui trandafirii. Ieși din casa mea și du-te pe stradă, unde ți-e locul.
― Vai, strigă marinarul, ce lucru groaznic poți să-mi spui!
― Vă rog, pledă Ignatius. Mișcarea nu trebuie să fie sabotată de lupte interne.
― Credeam că mi-a rămas cel puțin un prieten, îi spuse marinarul lui Dorian. Văd că m-am înșelat. Dă-i drumul înainte. Pălmuiește-mă din nou, dacă îți face plăcere.
― Nici nu vreau să mă ating de tine, pramatie.
― Mă îndoiesc că vreun scriitor angajat, silit fiind, ar putea scrie o melodramă atât de atroce, comentă Ignatius. Și acum, lăsați chestiile astea, degeneraților. Obișnuiți-vă și voi cu puțină decență și bun-simț.
― Pălmuiește-mă, țipă marinarul. Știu că mori de dorința s-o faci. Ți-ar plăcea să mă rănești, nu-i așa?
― Se pare că nu se va liniști dacă nu-l faci să simtă puțină durere fizică, îi spuse Ignatius lui Dorian.
― Nu vreau să ating nici cu un deget trupul ăsta de târfă.
― De, va trebui să facem ceva să-i închidem gura. Valva mea nu poate să suporte în mod nelimitat nevroza acestui marinar scrântit. Va trebui să-l dăm, politicos, afară din mișcare. Pur și simplu, nu-i pe măsura ei. Oricine poate adulmeca mirosul greu de mosc pe care îl exală masochismul său. S-a răspândit peste tot în locuințele sclavilor. În plus, pare destul de beat.
― Și tu mă urăști, monstru uriaș ce ești, îl învinui marinarul pe Ignatius.
Ignatius îl lovi zdravăn pe Timmy de mai multe ori în cap cu hangerul de plastic iar omul mării scoase un geamăt slab.
― Dumnezeu știe ce fantezie obscenă îi trece prin cap, comentă Ignatius.
― O, mai lovește-l puțin, ciripi fericit Dorian. Cât e de nostim!
― Te rog, scoate-mă din lanțurile astea-ngrozitoare, se rugă marinarul. Mi se murdărește de rugină costumul de marinar.
În timp ce Dorian deschidea cătușele cu o cheie pe care o luase de deasupra ușii, Ignatius spuse:
― Știi, cătușele și lanțurile au în viața modernă o anumită funcție pe care n-au avut-o în vedere inventatorii lor, într-o epocă mai veche și mai simplă. Dacă aș fi un antreprenor de construit suburbii, aș face să se monteze cel puțin o pereche de lanțuri cu cătușe în pereții fiecărei vile de cărămidă galbenă. Când locatarii s-ar sătura de televiziune și ping-pong, sau orice fac ei în micile lor case, ar putea să se lege unul pe altul în lanțuri pentru un timp. Toți ar fi încântați. Soțiile ar spune: „Soțul meu m-a pus în lanțuri noaptea trecută. A fost minunat! Soțul tău ți-a mai făcut așa ceva în ultimul timp?” Și copiii s-ar grăbi să vină de la școală acasă, la mamele lor, care i-ar aștepta ca să-i pună în lanțuri. I-ar ajuta pe copii să-și dezvolte imaginația frânată de televiziune și ar scădea în mod considerabil delincvenţa juvenilă. Când tatăl s-ar reîntoarce de la muncă, întreaga familie ar tăbărî pe el și l-ar lega pentru motivul că este destul de tâmpit ca să muncească ziua întreagă să-i întrețină. Rudele bătrâne și cicălitoare ar fi legate în lanțuri în garaj. Li s-ar dezlega mâinile doar o dată pe lună ca să poată semna cecurile de la asigurările sociale. Cătușele și lanțurile ar oferi tuturor o viață mai bună. Trebuie să comentez pe larg acest lucru în însemnările și notele mele.
― O, Doamne, suspină Dorian. Nu-ți mai tace gura niciodată?
― Brațele îmi sunt complet ruginite, spuse Timmy. Abia aștept să pun mâna pe Billy și Raoul.
― Mica noastră întrunire pare să devină tot mai dezlănțuită, spuse Ignatius, referindu-se la zgomotele nebune care ieșeau din apartamentul lui Dorian. S-ar părea că sentimentele în legătură cu problemele noastre nu le incită doar un singur centru nervos.
― O, Cerule, mi-e teamă și să mă uit, spuse Dorian, împingând rămășițele de sticlă ale ușii în stil provincial francez.
Ignatius văzu înăuntru o grămadă înfierbântată de oameni. Țigările și paharele cu cocteil, ținute în sus ca niște baghete, se agitau în aer dirijând simfonia de vorbe, strigăte, cântece și râsete. Din măruntaiele unui patefon stereofonic imens, vocea lui Judy Garland se străduia să-și facă drum prin vacarmul existent. O mică orchestră de tineri, singurii care nu se mișcau din întreaga cameră, stătea în fața patefonului de parcă acesta ar fi fost un altar.
― Divin, fantastic, atât de uman, spuneau ei despre vocea din tabernaculul electric.
Ochii și albaștri și galbeni se plimbară de la acest ritual spre restul camerei în care musafirii se atacau unii pe alții în conversații. Broderii în spic și șaluri mari de bumbac, lână fină și cașmir sclipeau în lumina estompată când mâini și brațe despicau aerul într-o mulțime de gesturi grațioase. Unghiile, butonii de la manșete, inelele roșii, dinții, ochii, toate străluceau. În centrul unui mic grup de oaspeți eleganți, un cowboy cu un bici de călărie îl lovea ușor pe unul dintre admiratorii săi, care răspundea printr-o cascadă de țipete exagerate și chicote de plăcere. În mijlocul unui alt grup, un tip sportiv, îmbrăcat într-o jachetă din piele neagră, făcea demonstrații de judo, spre enorma desfătare a discipolilor săi hermafrodiți.
― O, învață-mă și pe mine mișcarea aceasta, țipă cineva de lângă sportiv, după ce un musafir elegant fusese răsucit într-o poziție obscenă și apoi aruncat jos pe dușumea, unde căzuse în zornăitul butoanelor de manșetă și al altor bijuterii asortate.
― N-am invitat decât persoanele mai bine, îi spuse Dorian lui Ignatius.
― Maică Doamne! exclamă Ignatius. Îmi dau seama că vom avea multă bătaie de cap ca să obținem votul fermierilor calviniști, conservatori. Va trebui să ne reconstruim imaginea pe o linie diferită de ceea ce vedem aici.
Timmy, care privea cum sportivul îmbrăcat în piele neagră îi răsucește și-i aruncă jos pe amatori, suspină:
