― Deja mă doare capu’ de la fluieratu’ afurisitului de poștaș, se plânse domnișoara Annie. Am să sun la poliție peste un minut, amenință ea.
― Ignatius, mai strigă o dată doamna Reilly, dar era prea târziu. Un taxi se apropia de casa lor și Ignatius îi făcu semn să se oprească, tocmai când mama lui, uitând de cămașa zdrențuită, alerga spre marginea trotuarului. Ignatius trânti portiera din spate a taxiului drept sub nasul mamei sale și dădu repede o adresă taximetristului. O lovi apoi peste mâini cu sabia de plastic și spuse șoferului să plece imediat. Mașina porni stârnind pietricelele din rigolă care înțepară picioarele doamnei Reilly prin cămașa de noapte ruptă. Se uită o clipă spre luminile roșii din spatele automobilului și apoi alergă în casă să-i telefoneze Santei.
― Te-ai costumat pentru vreo petrecere? îl întrebă șoferul pe Ignatius, intrând pe bulevardul Sfântul Carol.
― Uită-te pe unde mergi și vorbește când ești întrebat, tună Ignatius. Tot timpul cursei, taximetristul nu mai scoase un cuvânt, iar Ignatius își repetă discursul cu voce tare, lovind cu sabia în scaunul din față când voia să sublinieze anumite puncte-cheie.
Pe strada Sfântul Petru se dădu jos și primul lucru pe care îl auzi fu zgomotul înăbușit dar frenetic de cântece și râsete care venea dinspre o clădire cu trei etaje, placată cu stuc galben. Vreun francez prosper construise casa spre sfârșitul secolului al XVII-lea ca să locuiască în ea cu soția, copiii și diverse mătuși nemăritate. Mătușile fuseseră plasate sus, la mansardă, împreună cu alte mobile inutile și neatrăgătoare și priviseră prin cele două ferestruici de pe acoperiș crâmpeiul de lume pe care și-l închipuiau că există în afara universului lor de bârfă, croșetat și recitări ciclice de mătănii. Dar mâna de profesionist a unui decorator gonise orice urmă de stafie a burgheziei franceze care mai bântuise poate zidurile groase de cărămidă ale clădirii. Exteriorul era vopsit într-un galben vesel, flăcările de gaze din cele două felinare de alamă, reconstituite, tremurau ușor de fiecare parte a aleii care ducea spre casă, reflexele luminii lor chihlimbarii unduind în emailul negru al porții și al obloanelor. Sub ambele felinare, pe dalele cu care era pavată aleea, se vedeau ghivece vechi, de plantație, în care creșteau și se înmulțeau tufe impunătoare yucca. Ignatius se opri în fața clădirii, privind-o cu extrem dezgust. Ochii lui și albaștri și galbeni condamnau fațada strălucitoare. Nasul său se revolta împotriva mirosului persistent al vopselei proaspete cu email. Urechile lui se încrâncenau la auzul cântecelor, râsetelor, chicotelilor din spatele obloanelor închise care păreau date cu lac.
Dregându-și enervat vocea, privi la cele trei sonerii din bronz și la cartonașele albe de deasupra fiecăreia:
Billy Truehard
Raoul Frayle, 3A
Frida Club
Betty Bumper
Liz Steele, 2A
Dorian Greene, 1A
Își propti degetul în soneria de jos și așteptă. Frenezia de dincolo de obloane se potoli, dar foarte puțin. O ușă se deschise dincolo de alee și Dorian Greene veni spre poartă.
― O, Doamne! exclamă el când văzu cine era afară pe trotuar. Un naiba ai fost până acum? Mi-e teamă că startul începe să ne scape din mână. Am încercat o dată sau de două ori să fac ordine, dar s-ar părea că spiritele sunt tot mai încinse.
― Sper că n-ai făcut nimic care să le răcească elanul, spuse grav Ignatius, lovind nerăbdător cu sabia în poarta de fier. Observă destul de supărat că Dorian venea spre el cu pași cam șovăielnici. Nu se așteptase la așa ceva.
― Ce mai petrecere, spuse Dorian, pe când deschidea poarta. Fiecare pare gata să-și dea poalele peste cap.
Dorian făcu o pantomimă rapidă și dezlânată ca să ilustreze acest lucru.
― Maică Doamne, spuse Ignatius. Termină cu obscenitățile astea dezgustătoare.
― Mai mulți dintre ei vor fi pe de-a-ntregul ruinați după seara asta. Va urma un exod în masă spre Mexico City mâine dimineață. Dar Mexico City e atât de minunat de sălbatic!
― Sper din tot sufletul că nimeni dintre cei prezenți nu a încercat să strecoare vreo instigare la război.
― Nici pomeneală de așa ceva.
― Sunt bucuros să aud acest lucru. Dumnezeu știe ce opoziție trebuie să înfruntăm chiar din capul locului. S-ar putea să avem vreun inamic în interior. Să nu fi ajuns cumva vestea la unitățile militare naționale și, de aici, la întreaga lume.
― Hai, lasă astea și vino-năuntru, regină a țiganilor. Pe când înaintau pe alee, Ignatius comentă:
― Clădirea aceasta este respingător de flamboaiantă. Privi becurile colorate pastel, ascunse în spatele palmierilor din lungul pereților. Cine este responsabil de toate aceste monstruozități?
― Eu, bineînțeles, unguroaico. Clădirea îmi aparține mie.
― Ar fi trebuit să-mi închipui. Pot să te întreb de unde-ți vin banii cu care-ți satisfaci asemenea capricii decadente?
― De la scumpa mea familie, din mijlocul holdelor de grâu. Dorian suspină. Îmi trimit câte un cec barosan în fiecare lună. În schimb trebuie să le garantez că n-am să apar niciodată prin Nebraska. Am plecat de acolo învăluit într-un fel de nor, înțelegi? Tot grâul ala și câmpurile nesfârșite… Nu pot să-ți spun cât erau de deprimante! Grant Wood[29] găsea că sunt romantice. Ce idee! Am plecat în est, la universitate, și pe urmă am venit aici. O, la New Orleans e atâta libertate!
― De, cel puțin avem un loc de întâlnire pentru lovitura pe care vrem s-o dăm. Dar acum, după ce am văzut casa asta, aș prefera să fi închiriat o sală a Legiunii Americane sau altceva care să fie mai potrivit. Acest loc pare mai degrabă un decor pentru tot felul de activități perverse, cum ar fi un ceai dansant, o petrecere în aer liber…
― Știi că o revistă americană specializată în decorația locuințelor vrea să publice patru pagini color despre clădirea aceasta? întrebă Dorian.
― Dacă ai avea câtuși de puțin bun-simț, ți-ai da seama că aceasta este o enormă insultă, spuse disprețuitor Ignatius.
― O, fetițo cu cercel de aur, mă înnebunești! Uite, aici e ușa.
― O clipă, spuse prudent Ignatius. Ce e zgomotul acela îngrozitor? S-ar zice că cineva urmează să fie sacrificat.
Rămaseră în lumina pastelată a aleii. Undeva, în curtea interioară, o voce omenească striga disperată.
― O, Doamne, ce s-au apucat să facă? Glasul lui Dorian trăda enervarea. Nebunaticii ăștia! Sunt incapabili să se poarte cum trebuie.
― Hai mai bine să facem o învestigație, șopti conspirativ Ignatius. Vreun militar obsedat s-ar putea să se fi strecurat incognito la adunare și poate încearcă să stoarcă, prin tortură, secretele de la vreun membru de partid loial. Militarii fanatici se pot preta la orice.
― O, ce nostim! țipă Dorian.
Împreună cu Ignatius, porni spre curtea interioară. Dinspre zona casei destinată sclavilor, se auzea cineva țipând și cerând ajutor. Deși ușa era întredeschisă, Ignatius se aruncă totuși în ea, spărgând câteva panouri de sticlă.
― O, Doamne! strigă el privind scena din fața lui. Au atacat! Se uită spre micul marinar care era încătușat și legat de perete. Era Timmy.
― Ai văzut ce mi-ai făcut la ușă? întrebă mustrător Dorian, din spatele lui Ignatius.
― Dușmanul e printre noi! exclamă Ignatius agitat. Cineva ne-a deconspirat! Spune-mi cine! Au pornit împotriva noastră!
