― Groaznic! Pariez că ai înțesat capu’ bietei fete cu minciuni. Te cunosc eu, Ignatius.
De cealaltă parte a ușii se auzeau zgomotele cuiva care se îmbracă; apoi păru că o bucată de metal căzuse.
― Unde te duci? întrebă doamna Reilly prin ușa scorojită.
― Te rog, mamă, se auzi o voce profundă de bas. Sunt foarte grăbit. Nu mă mai bate la cap, te rog.
― Ai putea tot așa de bine sta acasă toată ziua, pentru banii pe care mi-i aduci, țipă doamna Reilly la ușă. Cum am să fac față cheltuielilor? Trebe să-l plătesc pe omu’ ăla!
― Aș dori să mă lași în pace. Sunt așteptat să iau cuvântul în seara aceasta la un miting politic și mă concentrez să-mi organizez ideile.
― Un miting politic. Ignatius! Ce lucru minunat! Poate ai să reușești în politică, băiete. Ai o voce frumoasă. La ce club, dragă? Democrații Orașului Semilună? Al Veteranilor?
― Mi-e teamă că numele partidului este deocamdată secret.
― Ce fel de partid politic cu nume secret? întrebă bănuitoare doamna Reilly. Doar n-ai de gând să vorbești în fața unei adunături de comuniști!
― Hm!
― Mi-a dat cineva o broșură despre comuniști, băiete. Am citit totu’ despre nenorociții ăia! Nu-ncerca să mă prostești, Ignatius.
― A, da! Am văzut o broșură dintre acelea în hol chiar azi. Ai lăsat-o acolo dinadins, ca să profit și eu de mesajul ei, sau ți-a căzut din mână, într-una din orgiile cu vin de după-amiază, tu considerând-o o bucată de confeti deosebit de voluminoasă? Îmi imaginez că pe la ora două după-masa ai necazuri cu ochii, vezi totul ca prin ceață. Am citit toată broșura. E scrisă complet neliterar. Dumnezeu știe unde găsești asemenea porcării. Poate la bătrâna care vinde praline la cimitir. Ei bine, nu sunt comunist, deci lasă-mă în pace!
― Ignatius, nu crezi că ai fi mai fericit dacă te-ai duce să te odihnești puțin la Caritas?
― Te referi cumva la un salon psihiatric? întrebă Ignatius, fierbând de mânie. Crezi că sunt nebun? Îți închipui că vreun cretin de psihiatru va putea vreodată sonda adâncimile psihicului meu?
― Ai putea să te odihnești, scumpule. Ai putea scrie ceva pe caietele tale.
― Ar încerca să mă transforme într-un tâmpit căruia îi place televiziunea, mașinile noi și mâncarea congelată. Nu pricepi? Psihiatria e mai rea decât comunismul. Refuz să fiu îndoctrinat. Nu vreau să fiu un robot.
― Dar, Ignatius, i-au ajutat pe o mulțime de oameni cu probleme.
― Crezi că am probleme? urlă Ignatius. Oricum, unica problema pe care o au oamenii aceia este că nu le plac mașinile noi și sprayurile pentru păr. De asta sunt internați. Bagă spaima în ceilalți oameni din societate. Toate spitalele de boli mintale din țara asta sunt pline de niște biete suflete care pur și simplu nu pot suferi lanolina, celofanul, materialele plastice, televiziunea și subdiviziunile.
― Ignatius, nu-i adevărat. Ți-aduci aminte de bătrânu’ domn Becnel care locuia în capu’ străzii? L-au închis pentru c-alerga gol pușcă pe stradă.
― Firește că alerga pe stradă gol pușcă! Pielea lui nu mai suporta hainele de nailon și dacron care îi astupau porii. Am considerat întotdeauna că domnul Becnel este un martir al vremurilor noastre. Bietul om a căzut victimă. Și acum dă o fugă la ușa din față și vezi dacă nu mi-a venit taxiul.
― De unde ai bani pentru taxi?
― Țin câțiva gologani ascunși în saltea, răspunse Ignatius. Mai șantajase puștiul de alți zece dolari și îl pusese să păzească căruciorul în timp ce el petrecuse după-amiaza la cinematograf, văzând un film despre adolescenți în goană după droguri. Haimanaua aceea fusese o mare descoperire, un dar trimis de Fortuna drept compensație pentru toate urzelile ei nefaste. Du-te și privește printre jaluzele.
Ușa se deschise și Ignatius apăru în costumul lui de pirat.
― Ignatius!
― M-am gândit că vei reacționa astfel. De aceea am ținut toate accesoriile acestea la Paradisul Vânzătorilor.
― Angelo avea dreptate, strigă doamna Reilly. Te-ai plimbat pe străzi to’ timpu’ ăsta, costumat ca de carnaval.
― O eșarfă ici, o sabie de abordaj colo. Câteva sugestii abile și de bun gust. Asta-i tot. Efectul general e captivant.
― Nu poți merge în halu’ ăsta pe stradă, urlă doamna Reilly.
― Te rog! Nu vreau altă criză de isterie. Îmi tulburi toate ideile care-mi prind formă în minte în legătură cu discursul.
― Treci înapoi în cameră. Doamna Reilly începu să-l lovească pe Ignatius peste brațe. Intră imediat înăuntru. Vezi că nu glumesc de data asta! Nu mă poți face chiar așa de rușine.
― Maică Doamne! Mamă, încetează. Am să fiu într-un hal făr’ de hal la discurs.
― Ce fel de discurs ții? Unde te duci, Ignatius? Răspunde-mi, băiete. Doamna Reilly îi trase fiului ei o palmă peste obraz. Nu te las să pleci de acasă, nebunule.
― O, Doamne, ți-ai ieșit din minți? Pleacă imediat din calea mea. Sper că ai observat hangerul care îmi atârnă de uniformă?
O altă palmă îl lovi pe Ignatius în nas, o alta îi nimeri ochiul drept. Se duse în capătul culoarului, deschise grăbit obloanele și alergă în curte.
― Întoarce-te în casă, țipă doamna Reilly din pragul ușii din față. N-ai să te duci nicăieri, Ignatius.
― N-ai decât să vii afară după mine în cămașa aceea zdrențuită de noapte și să mă prinzi, răspunse sfidător Ignatius, scoțând limba lui roșie și mare spre ea.
― Întoarce-te-năuntru chiar acu’, Ignatius.
― Hei, voi doi, potoliți-vă! strigă domnișoara Annie, dindărătul jaluzelelor. Nervii mei s-au dus dracului.
― Uită-te la Ignatius, îi strigă doamna Reilly. Nu-i așa că-i groaznic? Ignatius, de pe trotuarul de cărămidă, flutura din mână spre mama lui, în timp ce în cercel se reflectau luminile străzii.
― Ignatius, fii băiat cuminte și vino aici, îl rugă doamna Reilly.
