Un bărbat cu costum negru și pălărie tare ieși o clipă din umbra casei alăturate vrând să vadă dacă fetele au plecat. Apoi dispăru din nou în întuneric, privindu-l pe Ignatius care pășea furios în sus și în jos, prin fața clădirii.
Valva lui Ignatius reacționă la emoțiile prin care trecuse închizându-se brusc. Mâinile lui, prin simpatie cu valva, se umplură de bubulițe albe care îl mâncau înnebunitor. Ce-i va spune acum Myrnei despre mișcarea pentru pace? Căci iată, în afara eșecului Cruciadei pentru Demnitatea Maurilor, căzuse acum și alt prăpăd pe capul lui. O, Fortuna, târfă afurisită! Seara abia începuse. Nu se putea întoarce în strada Constantinopol, la ploaia de atacuri cu care îl aștepta mama sa. Nu acum, când îi fusese smuls pe neașteptate momentul culminant pentru care se pregătise sufletul său. Timp de aproape o săptămână nu se gândise decât la reuniunea pentru start. Acum, gonit din arena politică de trei fete dubioase, stătea frustrat și furios pe dalele umede ale trotuarului de pe strada Sfântul Petru.
Privind la ceasul de la mână care, ca de obicei, era pe moarte, se întrebă cât o fi ora. Poate era încă destul de devreme să vadă primul spectacol de la Bucuria Nopții. Poate că domnișoara O’Hara a început să-și prezinte numărul. Dacă el și Myrna nu erau sortiți să se dueleze pe câmpul acțiunilor politice, nu rămânea decât s-o facă pe cel al sexului. Ce lance ar fi putut fi domnișoara O’Hara! Bună de aruncat drept între ochii batjocoritori ai Myrnei. Ignatius se mai uită o dată la fotografie și îi lăsă gura apă. Ce fel de animal avea oare? Seara încă mai putea fi smulsă din ghearele eșecului.
Scărpinându-se cu o mână pe cealaltă, se gândi că cel puțin pentru a fi în siguranță era mai bine să se îndepărteze. Cele trei fete bezmetice ar putea să-și pună în practică amenințarea. Porni în jos pe strada Sfântul Petru, îndreptându-se spre strada Bourbon. Bărbatul cu costum negru și pălărie tare ieși din umbra casei și se luă după el. Ajuns în strada Bourbon, Ignatius se întoarse și porni în sus, pe strada Canalului, prin mijlocul paradei nocturne de turiști și oameni din Cartier, printre care nu părea deosebit de ciudat. Își făcea loc prin mulțimea de pe trotuarul îngust izbind oamenii cu legănatul șoldurilor și făcându-i să se dea la o parte. Când va citi Myrna despre domnișoara O’Hara, de uimire va împroșca scrisoarea cu cafeaua ei espresso.
Pe când traversa pe partea cealaltă, unde se afla Bucuria Nopții, îl auzi pe negrul cel aiurit strigând:
― Hei! Veniț’ ’năuntru s-o vedeți pe don’șoara Harla O’Horror dansân’ cu animalu’ ei. Garantat sută-n sută dans de plantațe. Garantat fiecare băutură, c-are ș-un strop de tărie. Ăau! Garantat că cine bea ia ș-un sculament de pe pa’ar. Hei! Nime’ n-a mai văzut ceva ca don’șoara Harla O’Horror cum dansează cu jivina ei. Az’ noapte deschiderea. Poate că n-aveți altă șansă să vedeți număru’.
Ignatius îl văzu prin mulțimea care trecea grăbită prin fața Bucuriei Nopții. Se părea că nimeni nu urma îndemnul omului care făcea reclamă. Acesta se opri din strigat ca să scoată un nor greu de fum. Purta frac și un joben care stătea în unghi deasupra ochelarilor lui de soare și zâmbea prin fum spre cei care rezistau chemării sale.
― Hei! Voi toți care vă târâți p-aci! Stați pe loc și-nfigeți-vă fundu’ pe un scaun de la Bucuria Nopții, începu el din nou. Bucuria Nopții are oameni de culoare sadea ce lucrează sub salaru’ minim. Hei! Garantat atmosferă de plantațe, cu bumbac ce crește chiar pe scenă, chiar sub nasu’ vostru și tot acolo ș-un luptător pen’ drepturi civile ce ia șuturi în fund ’n pauză.
― Spune-mi, domnișoara O’Hara a apărut? întrebă Ignatius din dreptul cotului celui care făcea reclamă.
― Tiii! Uite și mutra grasă-n persoană! Bre omule, de ce to’ porți cercelu’ și eșarfa? Pe cine-o faci? Zi-mi și mie.
― Te rog, începu Ignatius, zăngănind puțintel din sabie. Nu am timp de stat la taifas și nici sugestii pentru succes în carieră. Spune-mi dacă a-nceput domnișoara O’Hara.
― Începe-n câteva minute. Intră-năuntru și așează-te chiar lângă scenă. Ț-a rezervat chelneru’ șef masă acolo.
― Serios? întrebă Ignatius nerăbdător să intre. Sper că proprietăreasa aia nazistă e plecată.
― A zburat în California az’ după-masă. Zice că Harla O’ Horror i-așa de bună că ea poa’ să plece să-și scalde fundu-n ocean și să lase un timp baltă clubu’.
― Minunat! Minunat!
― Hai, omule, intră-nainte să-nceapă spectacolu’. Doar nu vrai să scapi niciun minut. Draci! Harla iese-n două secunde. Du-te și pun-te lângă scenă, mama ei, să nu-ți scape un coș de pe fundu’ don’șoarei O’Horror.
Jones îi făcu vânt lui Ignatius să treacă mai repede prin ușa capitonată.
Ignatius intră atât de impetuos, încât halatul i se roti în jurul gleznelor. Chiar și în întuneric observă că localul părea ceva mai murdar decât fusese la vizita lui anterioară. Se adunase precis destulă murdărie pe podele ca să permită o cultură mai restrânsă de bumbac. Dar nu văzu niciun fel de bumbac. Fusese probabil doar o scorneală pentru atragerea clienților. Îl căută din ochi pe chelnerul șef, și nevăzând pe nimeni, trecu printre cei câțiva bătrâni așezați pe la mese, în întuneric, și luă loc la o măsuță din imediata apropiere a scenei. Șapca lui arăta ca un proiector verde și solitar. Fiind atât de aproape, ar fi putut face vreun gest spre domnișoara O’Hara, sau ar fi putut să-i șoptească ceva despre Boethius ca să-i atragă atenția. Va fi încântată când își va da seama că se afla printre spectatori un suflet înrudit. Ignatius se uită spre cei câțiva bărbați cu priviri goale care ședeau în local. Era limpede că domnișoara O’Hara trebuia să-și arunce perlele în fața unui grup sinistru de porci, asemenea acelor bătrâni ramoliți și libidinoși care se dau la copii în sălile de cinematograf la matinee.
Într-o parte a micii scene, o orchestră formată din trei muzicanți începu să cânte Tu ești steaua mea norocoasă. Pentru moment, scena, care părea și ea puțin cam murdară, era goală. Ignatius se uită spre bar, încercând să atragă atenția cuiva și prinse privirea aceluiași barman care îi servise, pe mama lui și pe el. Barmanul se prefăcu că nu-l vede.
Atunci Ignatius făcu cu ochiul unei femei de vreo patruzeci de ani care se sprijinea de bar. Femeia, ce părea originară dintr-o țară latină, îi răspunse cu un rânjet lacom, arătând vreo doi dinți de aur. Se desprinse de bar, înainte ca barmanul să o poată opri și veni la Ignatius, care stătea lipit de scenă, de parcă aceasta ar fi fost o sobă caldă.
― Vrai ceva de băut, puiule? O răsuflare fetidă se filtră prin mustața lui Ignatius. Își smulse eșarfa de la șapcă și-și apără nările cu ea.
― Mulțumesc, da, răspunse el cu vocea înăbușită. Un Dr. Nut, dacă ești amabilă. Și ai grijă să fie foarte rece.
― Să văd ce avem, spuse enigmatic femeia și tropăi îndărăt la bar cu sandalele ei de paie.
Ignatius o urmări din ochi cum comunică printr-o pantomimă cu barmanul. Făcură tot felul de gesturi, cele mai multe dintre ele indicându-l pe Ignatius. Cel puțin, gândi el, aici va fi în siguranță dacă cele trei fete musculoase s-ar porni să scotocească tot Cartierul în căutarea lui. Barmanul și femeia mai făcură câteva gesturi, apoi reveni la masa lui Ignatius cu două sticle de șampanie și două pahare.
― N-avem Dr. Nut, spuse ea și trânti tava pe masă. Mira, datorezi două’j’patru de dolari pe șampania asta.
― Ăsta-i un adevărat ultragiu! Lovi de câteva ori aerul cu sabia în direcția femeii. Adu-mi o Coca-Cola.
― N-avem Coca-Cola. N-avem nimic. Numa’ șampanie. Femeia luă un scaun și se așeză la masă. Hai, drăguță! Deschide șampania. Mi-e tare sete.
Din nou respirația femeii adie spre Ignatius, care își apăsă eșarfa pe nări atât de tare, încât simți că se sufocă. Avea să ia cine știe ce microb de la femeia asta. Avea să i se ridice apoi la creier și să-l transforme într-un mongoloid. Cât de rău era tratată biata domnișoară O’Hara! Prinsă în capcană și silită să lucreze împreună cu astfel de femei inumane. Neavând încotro, detașarea ei învățată de la Boethius trebuie să fi fost splendidă. Femeia lăsă să cadă nota de plată pe genunchii lui Ignatius.
― Să nu cumva să îndrăznești să mă atingi, țipă el prin eșarfă.
― Ave Maria! Que pato! Spuse femeia. Mira, plătești pe loc, maricon. De nu, îți dăm un picior în culo ăla mare pe care-l ai și te-aruncăm pe ușă afară.
― Câtă grație, murmură Ignatius. Eu n-am venit aici să beau cu tine. Pleacă imediat de la masa mea! Respiră adânc, pe gură. Și ia-ți și șampania cu tine.
― Oye, loco, ești un…
Insulta femeii fu acoperită de orchestră, care imită un sunet cam leșinat de fanfară. Lana Lee apăru pe scenă în ceva ce părea a fi o salopetă de lame auriu.
― Doamne Sfinte, se bâlbâi Ignatius. Tâmpitul de negru îl păcălise! Ar fi dorit să iasă ca din pușcă din local, dar își dădu seama că era mai înțelept să aștepte până când femeia termina ce avea de spus și ieșea din scenă. Cât ai clipi, se ghemui jos, lipindu-se de scenă. Deasupra capului său, patroana nazistă spunea:
― Bine ați venit, doamnelor și domnilor.
Introducerea era atât de oribilă încât Ignatius fu cât pe ce să dea masa jos.
― Plătește chiar acu’, ceru femeia, băgându-și capul sub masă ca să dea de fața clientului ei.
― Taci din gură, târfă, șuieră Ignatius.
Orchestra atacă cu poticneli o versiune în patru timpi a melodiei Doamna sofisticată. Nazista strigă:
― Și acum urmează frumoasa virgină din Virginia, domnișoara Harlett O’Hara.
