― O, Doamne! Toate astea sunt puse la cale, țipă Ignatius, apucând între labele lui ca de urs ediția uriașă. Acum înțeleg totul. Ți-am spus eu de mult că mongoloidul de Mancuso este blestemul nostru. A dat lovitura finală. Cât de inocent am fost să-i împrumut cartea! M-am lăsat înșelat! Închise ochii injectați și bolborosi incoerent câteva clipe. Păcălit de o cocotă al celui de-al Treilea Reich, care își ascunde chipul depravat în dosul cărții celei mai scumpe mie, fundamentul concepției mele despre lume! O, mamă, dacă ai ști cât de crud am fost înșelat de această conspirație a unor ființe subumane. În mod ironic, cartea Fortunei mi-a adus și ea ghinion. O, Fortuna, răzgâiată degenerată ce ești!
― Taci din gură, strigă doamna Reilly, cu fața schimonosită de furie. Vrei să s-adune aici toată secția asta a spitalului? Ce crezi c-o să spună domnișoara Annie? Cum am să mai dau eu ochii cu oamenii, idiotule, nebunule? Acu’ spitalu’ ăsta vrea două’j’ de dolari, ca să mă lase să te iau acasă. Șoferul de la ambulanță nu putea să te ducă la Caritas? Nu! A trebuit să te aducă aici, într-un spital unde se plătește! De unde crezi tu că iau două’j’ de dolari? Mâine trebe să achit altă rată pentru trompeta ta. Trebe să-l plătesc și pe omu’ ăla cu clădirea.
― E o nelegiuire! Sper că nu ai de gând să plătești douăzeci de dolari E tâlhărie la drumul mare. Acum du-te fuga acasă și lasă-mă pe mine aici. E un loc liniștit. S-ar putea ca în cele din urmă să mă fac bine. Este exact ceea ce-i trebuie psihicului meu în acest moment. Când ai ocazia. Adu-mi un creion și blocnotesul pe care îl vei găsi pe biroul meu. Trebuie să înregistrez această traumă cât îmi este încă proaspătă în minte. Îți dau voie să intri la mine în cameră. Și acum, te rog să mă ierți, dar vreau să mă odihnesc.
― Să te odihnești și să mai plătești două’j’ de dolari pentru îne-o zi? Ridică-te din pat! L-am sunat pe Claude. Vine el aici și-ți plătește nota.
― Claude? Cine naiba mai e și Claude?
― Un bărbat pe care îl cunosc.
― Ce s-a întâmplat cu tine? întrebă Ignatius, sufocându-se de revoltă. Înțelege bine ce-ți spun eu acum. Niciun străin nu-mi va achita mie nota de spitalizare. Voi rămâne aici până când niște bani cinstiți îmi vor plăti libertatea.
― Ridică-te din pat! urlă doamna Reilly. Trase de pijama, dar trupul se afundase în saltea ca un meteorit. Ridică-te până nu-ți mut din loc fălcile alea grase.
Când văzu poșeta mamei sale ridicându-se deasupra capului, Ignatius se ridică în șezut.
― O, Doamne! Ți-ai pus pantofii de jucat popice! Ignatius își aruncă privirea ochilor roșii și albaștri și galbeni dincolo de marginea patului, mai jos de furoul mamei sale care depășea tivul rochiei și de ciorapii de bumbac care stăteau încrețiți. Numai tu ești în stare să încalți asemenea pantofi ca să vii la patul unde zace copilul tău bolnav.
Dar mama lui nu răspunse la provocare. Avea hotărârea și siguranța de sine care provin dintr-o mânie intensă. Ochii îi erau ca de oțel, buzele strânse și ferme.
Totul mergea prost.
***
Domnul Clyde răsfoi ziarele de dimineață și îl concedie pe Reilly. Cariera de vânzător a maimuțoiului luase sfârșit. De ce-și îmbrăcase costumul în afara orelor de serviciu? Unul ca Reilly dădea peste cap zece ani de străduințe ca să-și facă un nume comercial respectabil. Vânzătorii ambulanți de crenvurști aveau și așa o faimă proastă, fără să mai fie voie ca unul dintre ei să leșine pe stradă în fața unui bordel.
Domnul Clyde și cazanul său clocoteau și bolboroseau. Dacă Reilly ar fi încercat să apară din nou la Paradisul Vânzătorilor, chiar că i-ar fi înfipt furculița în gât. Dar mai erau halatele și accesoriile de pirat pe care Reilly le scosese probabil pe furiș din garaj, în după-amiaza trecută. Va trebui totuși să ia legătura cu maimuțoiul, cel puțin ca să-i spună să nu mai dea pe acolo. Nu te poți aștepta de la un animal ca Reilly să-ți înapoieze uniformele.
Domnul Clyde telefonă de mai multe ori la numărul de pe strada Constantinopol, dar nu răspunse nimeni. Poate că îl internaseră undeva. Mama maimuțoiului zăcea desigur beată criță jos pe podea. Dumnezeu știe ce mutră mai avea și dânsa! O familie deșănțată.
***
Doctorul Talc avusese o săptămână mizerabilă. Nu știa cum de puseseră studenții mâna pe una dintre amenințările cu care absolventul acela psihopat îl bombardase cu câțiva ani în urmă. Cum de ajunsese la ei, nu-și dădea seama. Rezultatele se dovediseră deja oribile. Un zvon discret în legătură cu cele scrise începuse să se împrăștie încetul cu încetul. Devenise calul de bătaie al campusului universitar. La o reuniune, unul dintre colegii săi îi explicase în cele din urmă motivul pentru care cursurile sale, care fuseseră înainte respectate, erau tulburate de râsete și șoapte.
Ceea ce scria în bilet despre faptul că „a indus în eroare și a pervertit tineretul” fusese greșit înțeles și interpretat. Se întreba dacă nu ar fi mai bine să explice conducerii ce se întâmplase. Mai era și fraza cu „testiculele nedezvoltate”. Doctorul Talc se înfioră. Să dea totul pe față s-ar fi putut să fie planul cel mai bun, dar ar fi însemnat să încerce să-l găsească pe fostul său student, care oricum era genul de om ce se scutura de orice responsabilitate. Poate ar fi fost mai bine să-l descrie pur și simplu pe domnul Reilly. Doctorul Talc îl vedea parcă în fața ochilor. Cu fularul lui mare și cu anarhista aceea îngrozitoare care, cu geanta ei, era mereu alături de el și împreună murdăreau campusul cu manifeste. Din fericire, ea nu rămăsese prea mult timp la colegiu, deși Reilly ăla părea că intenționează să prindă rădăcini în campus, ca palmierii, sau ca băncile.
Doctorul Talc îi avusese pe amândoi, în clase diferite, în timpul unui nenorocit de semestru. Îi deranjaseră cursurile cu zgomote ciudate și cu întrebări impertinente și veninoase la care nimeni, în afară de bunul Dumnezeu, n-ar fi putut răspunde. Se cutremură. Va trebui prin orice mijloc să-l găsească pe Reilly, ca să scoată de la el o explicație și o confesiune. Era de altfel destul să arunce o privire asupra domnului Reilly și studenții ar fi priceput că biletul era scornirea ruptă de realitate a unei minți bolnave. Ar fi putut să-l arate și conducerii. Soluția era, la urma urmei, una materială. Să-l prezinte pe domnul Reilly în carne și oase.
Doctorul Talc sorbi vodca cu suc de roșii pe care o bea întotdeauna după o reuniune în care se consumase mult alcool și își privi ziarul. Cel puțin scandalagiii din Cartier se distrau vârtos. Sorbi din băutură și își aduse aminte cum aruncase odată domnul Reilly toate tezele semestriale în capul demonstranților din anul întâi care treceau pe sub ferestrele clădirii unde își avea corpul didactic birourile. Cei din conducere își aminteau și ei, probabil. Zâmbi mulțumit de sine și se uită din nou la ziar. Cele trei fotografii erau irezistibil de haioase. Oamenii simpli și vulgari îl amuzaseră, de la distanță ― întotdeauna. Citi articolul și se înecă cu băutura, stropindu-și jacheta de interior.
Cum de căzuse Reilly atât de jos? Fusese excentric pe vremea când era student, dar acum… cât de tare se vor înrăutăți zvonurile dacă se va descoperi că au fost scrise de un vânzător ambulant de crenvurști? Reilly era genul de om care ar fi venit în campus cu căruciorul și ar fi încercat să vândă crenvurști drept în fața clădirii unde se țineau cursurile de studii sociale. Ar fi transformat deliberat întreaga chestie într-un circ. Ar fi fost o farsă ridicolă în care el, Talc, ar fi devenit bufonul.
Doctorul Talc puse jos ziarul și paharul și își acoperi fața cu mâinile. Nu-i rămânea decât să se descurce singur cu biletul. Avea să nege totul.
***
Domnișoara Annie privi la ziarul ei de dimineață și sângele i se ridică în obraji. Se întrebase cum de era atâta liniște în dimineața aceea alături, în gospodăria celor doi Reilly. Ei bine, aceasta era ultima picătură! Cartierul începea să-și strice reputația. Nu mai putea să îndure. Oamenii aceia trebuiau să se mute. Va vorbi cu vecinii să semneze o petiție.
***
Agentul de stradă Mancuso privi din nou la ziar. Apoi îl strânse la piept și blițul fulgeră. Își adusese propriul său aparat fotografic la secție și îl rugase pe sergent să-l fotografieze în mai multe posturi oficiale: la biroul sergentului, pe scările de la intrarea în secție, lângă o mașină a poliției, cu o colegă, agent de circulație, însărcinată cu respectarea vitezei în zonele cu școli.
Când nu mai rămăsese decât un clișeu, agentul Mancuso hotărî să combine două piese de decor pentru o poză finală dramatică. În timp ce colega de la circulație, prefăcându-se că e Lana Lee, urca în scaunul din spate al mașinii poliției, strâmbându-se și scuturând amenințător pumnul, agentul Mancuso, grav și încruntat, stătea cu ziarul în mână și cu fața spre aparat.
― E în regulă, asta-i tot? îl întrebă polițista, grăbită să ajungă lângă o școală înainte de a trece orele în care viteza era limitată.
― Îți mulțumesc foarte mult, Gladys, spuse agentul Mancuso. Copiii mei mai voiau niște poze, ca să le arate prietenilor.
― Firește, strigă Gladys, plecând în grabă din curtea secției, cu tolba plină de biletele negre pentru amendarea celor ce depășeau viteza. Au și ei dreptu’ să fie mândri de tăticu’ lor. Îmi pare bine că ți-am putut fi de folos. Când mai dorești să te fotografiezi, fă-mi doar un semn.
Sergentul aruncă la coșul de gunoi ultimul bec al blițului și își puse apăsat mâna pe umărul vânjos al agentului de stradă Mancuso.
― Ai reușit de unu singur să dai pe față organizația cea mai activă din oraș în răspândirea materialului pornografic prin licee. Îi trase o palmă zdravănă peste omoplatul înclinat. Mancuso, și nimeni altu’, arestează o femeie pe care nici cei mai buni agenți ai noștri, îmbrăcați în civil, n-au putut-o păcăli. Ș-am aflat că Mancuso a lucrat în secret la acest caz. Îl poate chiar identifica pe unu dintre complicii ei. Cine altu’, lucrând singur, singurel, a găsit persoane suspecte, ca cele trei fete, și le-a adus la secție? Mancuso, cine putea să fie?
Pielea lui Mancuso, măslinie, se îmbujoră puțin, cu excepția zonelor care fuseseră zgâriate de auxiliarele Partidului pentru Pace. Acelea erau pur și simplu roșii.
― Am avut noroc, spuse modest Mancuso, dregându-și vocea. Mi-a semnalat cineva locu’ ăla. Și apoi, Burma Jones m-a pus să mă uit în dulăpioru’ de sub bar.
― Ai pus la cale un raid de unu singur, Angelo.
Angelo? Chipul lui deveni un spectru cu tot felul de nuanțe între portocaliu și violet.
― Nu m-ar surprinde dac-o să fii avansat pentru asta, spuse sergentul. Ai fost agent de stradă prea destul timp. Și, nu mai mult decât în urmă cu câteva zile mă gândeam că nu-i nimic de capu’ tău. Ce zici de asta? Ce părere ai, Mancuso?
Agentul Mancuso își drese glasul în mod foarte violent.
― Pot să-mi iau aparatu’ de fotografiat înapoi? întrebă el, cam incoerent, după ce își curățase laringele.
