― Mă duc direct la el acasă.
Doamna Levy își adună însemnările despre fundație și opri planșeta, punând:
― Dacă tot mergi în oraș, ia-mă și pe mine cu mașina. Sunt îngrijorată în legătură cu domnișoara Trixie de când mi-a spus Gonzalez că a mușcat mâna gangsterului aceluia. Trebuie să o văd. Vechea ei ură față de Levy Pants a ieșit din nou la suprafață.
― Tot vrei să te mai joci cu hoașca aia senilă? N-ai chinuit-o destul?
― Tu chiar nu vrei să fac nici cea mai mică faptă bună? Nici în cărțile de psihologie nu dai de un individ ca tine. Ar trebui să te duci la doctorul lui Lenny, măcar pentru a-i face lui un serviciu. Odată ce cazul tău va fi publicat în jurnalul psihiatric, îl vor invita la Viena să vorbească despre el. Poți să faci din el un om vestit, așa cum s-a întâmplat cu Freud și cu fata aia schiloadă, sau cine o mai fi fost, de i-a crescut faima în toată lumea.
În timp ce doamna Levy își acoperea ochii cu straturi succesive de fard acvamarin, ca să pornească în misiunea ei de binefacere, el scoase mașina sport din garajul monumental pentru trei automobile, construit ca pentru a fi un șopron rustic de ținut trăsurile și așteptă, privind spre apele calme, ușor încrețite ale golfului. Din când în când, mici săgeți de arsuri stomacale îi străbăteau pieptul, Reilly trebuia să facă vreun fel de confesiune. Avocatul lipsit de scrupule al lui Abelman îl putea șterge pe el, Gus Levy, de pe fața pământului. Nu trebuia să-i dea soției sale satisfacția de a vedea întâmplându-se acest lucru. Dacă Reilly va mărturisi că el a scris scrisoarea, dacă va reuși cumva să iasă cu fața curată, avea de gând să se schimbe. Jura să devină o altă persoană. S-ar fi putut chiar să se ocupe puțin de fabrică. Era ceva înțelept și practic să supravegheze puțin întreprinderea. Un Levy Pants neglijat era ca un copil neglijat: ar fi putut să devină un delincvent și să creeze tot felul de probleme pe care puțină educație, puțină grijă și hrană le-ar fi putut evita. Cu cât stăteai mai departe de Levy Pants, cu atât te necăjea mai mult. Levy Pants era ca un defect congenital, un blestem moștenit.
― Toți cei pe care îi cunosc au câte un Sedan mare și confortabil, spuse doamna Levy, urcându-se în micul automobil. Tu, nu. Nu și gata! Tu trebuie să ții o mașinuță de adolescent care costă mai mult decât un Cadillac și-mi zburlește mie tot părul.
Ca să-i dea dreptate, o șuviță, țeapănă de fixativ, începu să se agite în bătaia brizei, pe când goneau vuind pe autostrada de pe coastă. Amândoi rămaseră tăcuți cât timp traversară mlaștinile. Domnul Levy reflecta nervos la viitorul său. Doamna Levy se gândea mulțumită la al ei, în timp ce vântul îi flutura ușor genele acvamarine. În sfârșit, intrară în oraș, Domnul Levy conducea tot mai repede pe măsură ce simțea că se apropie de nebunul de Reilly. Să se înhăiteze cu cei din Cartier! Dumnezeu știe cum era viața personală a lui Reilly. Un incident demențial după altul. Nebunie peste nebunie.
― Cred că am reușit în sfârșit să-ți analizez problema, spuse doamna Levy, când soțul ei mai reduse viteza din cauza traficului din oraș. Cheia mi-a dat-o felul sălbatic în care ai condus. S-a aprins atunci o lumină. Știu acum de ce te-ai lăsat în voia sorții, de ce nu ai nicio ambiție, de ce ai aruncat o întreprindere la canal. Doamna Levy făcu o pauză de efect. Te urmărește dorința de a muri!
― Pentru ultima oară astăzi, te rog să taci!
― Agresiv, ostil, plin de resentimente, spuse fericită doamna Levy. Totul se va sfârși foarte rău, Gus.
Fiind sâmbătă, Levy Pants își întrerupsese pentru sfârșitul săptămânii asaltul împotriva concepției de întreprindere liberă. Soții Levy trecură prin fața fabricii. Care, deschisă sau închisă, arăta la fel de muribundă, văzută din stradă. Dintr-unul din coșuri se ridica o șuviță firavă de fum, de tipul celui produs când se ard frunzele uscate. Domnul Levy se întrebă de unde iese fumul. Vreunul dintre muncitori trebuie să fi lăsat vineri seara vreo masă de croitorie prea aproape de cuptor. S-ar fi putut chiar să fie careva înăuntru și să ardă frunze. Se petrecuseră lucruri și mai ciudate. Cândva, însăși doamna Levy, cuprinsă de o pasiune pentru ceramică, folosise unul dintre cuptoare pentru ardere.
După ce trecură de fabrică iar doamna Levy o privise și spusese „trist, foarte trist”, cotiră spre râu și se opriră în fața unui bloc cu apartamente, construit din lemn, având un aspect buimac și aflat de cealaltă parte a docurilor de pe strada Desire. O dâră de zdrențe indica traseul ce trebuia urmat pe scările nevopsite din față spre ținta din interiorul clădirii.
― Să nu stai prea mult, spuse doamna Levy, săltându-se și împingându-se cu greu, ca să se poată extrage din interiorul micii mașini sport. Luă cu ea cutia cu prăjituri olandeze, care fusese cumpărată inițial pentru pacientul din Mandeville. M-am cam săturat de cazul acesta. Poate va fi ocupată cu prăjiturile și nu va trebui să fac prea multă conversație. Zâmbi spre soțul ei. Succes cu idealistul! Nu-l lăsa să te păcălească din nou.
Domnul Levy porni grăbit spre partea de sus a orașului. La un semafor, se uită după adresa lui Reilly în ziarul de dimineață, împăturit și pus între cele două scaune adânci. Merse de-a lungul râului spre Tehoupitoulas și coti spre strada Constantinopol pe care săltă peste hârtoape până găsi casa miniaturală. Cum putea oare nebunul acela uriaș să locuiască într-o casă ca de păpuși? Cum reușea să intre și să iasă pe ușa din față?
Domnul Levy urcă scările și citi anunțul bătut în pioneze pe unul dintre stâlpii verandei: „Pace cu orice preț” și pe cel din fața casei care spunea: „Pace oamenilor de omenie”. Aceasta era casa, precis. În interior se auzea sunând un telefon.
― Nu-s acasă, strigă o femeie din spatele jaluzelelor casei vecine. Telefonul lor a sunat toată dimineața.
Obloanele din față ale casei alăturate se deschiseră și o femeie care părea grăbită ieși pe verandă și se sprijini cu coatele de marginea ei.
― Nu știți unde se află domnul Reilly? o întrebă domnul Levy.
― Tot ce știu este că se află peste tot în ziarele de dimineață și că de fapt ar trebui să fie într-o casă de nebuni. Nervii mei sunt la pământ. Când m-am mutat în casa vecină cu oamenii aceștia, mi-am semnat singură certificatul de deces.
― Locuiește singur aici? Odată, când am sunat la telefon, a răspuns o femeie.
― Trebe să fi fost maică-sa. Și ea are nervii la pământ. Trebe să fi plecat să-l scoată din spital, sau unde l-or fi dus.
― Îl cunoașteți bine pe domnul Reilly?
― De când era copil. Mama lui era foarte mândră de el. Toate maicile la școală îl iubeau, era așa de scump! Și uite cum a sfârșit-o: zăcând într-un șanț… Mai bine s-ar gândi să se mute de aici. Nu mai pot îndura! Se ceartă tot timpu’.
― Dă-mi voie să te mai întreb ceva. Îl cunoști bine pe domnul Reilly! Crezi că este iresponsabil? Sau poate chiar periculos?
― Ce vrei de la el? Ochii împăienjeniți ai domnișoarei Annie se îngustară. A mai dat și de alt bucluc?
― Sunt Gus Levy. A lucrat cândva pentru mine.
― Ei, nu mai spune! Nebunu’ ăla de Ignatius era tare mândru de slujba pe care o avea acolo. Îl tot auzeam spunându-i maică-sii cât de bine îi merge acolo. Da, i-a mers grozav de bine. N-au trebuit decât câteva săptămâni și a și fost dat afară. Păi dac-a lucrat pentru tine, înseamnă că-l știi bine.
Fusese oare nebunul de Reilly chiar așa de mândru de Levy Pants? Întotdeauna pretinsese că ar fi. Iată încă o bună dovadă de nebunie.
― Spune-mi, a avut necazuri cu poliția? Are cumva cazier la poliție?
― La mama lui vine mereu un polițai. Un agent de stradă-n haine civile. Da’ nu la Ignatius. Maică-sii, e drept că-i cam place să tragă la măsea. Nu am mai văzut-o bând așa mult, în ultimu’ timp, da’ într-o vreme chiar o făcea lată. O dată m-am uitat în curtea din spate ș-am văzut-o cum se-ncurcase într-un cearșaf ud pus la uscat. Domnule, mi-a mâncat zece ani din viață faptu’ c-am locuit alături de oamenii ăștia. Zgomot: banjo, trompete, strigăte și urlete și televizoru’. Reilly ăștia ar fi bine să se mute undeva la țară, la o fermă. În fiecare zi trebe să iau șase, șapte aspirine. Domnișoara Annie băgă mâna în decolteul rochiei de casă și ridică o bretea care îi alunecase. Să-ți spun ceva. Vreau să fiu dreaptă. Ignatius ăsta a fost la locu’ lui până i-a murit cânele. Avea un câne mare, care lătra to’ timpu’ chiar sub fereastra mea. Atunci au început nervii să mă lase. Apoi cânele a murit. Am crezut că o să am și eu parte de nițică liniște. Da’ de unde! Ignatius a pus cânele în salonu’ din faț’ a mamei lui, cu niște flori înfipte între labe. De atunci, el și cu maică-sa au început să se certe. Ca să-ți spui adevăru’, cred că de atunci a început și ea să bea. Ș-așa, Ignatius s-a dus la preot și l-a rugat să vină să spun-o rugăciune pentru câne. Ignatius voia să-i fac-un fel de-nmormântare, înțelegi? Preotu’ a zis nu, bine-nțeles, și cred c-atunci s-a lăsat Ignatius de biserică. Și s-a apucat ș-a făcut el singur înmormântarea. Un licean mare ca el n-ar fi trebuit să fac-așa ceva. Vezi crucea aia? Domnul Levy se uită descurajat la crucea celtică putrezită din grădinița din față. Acolo s-a-ntâmplat. Veniseră mai mult de douăzeci de băieți care stăteau în grădiniță și-l priveau. Și Ignatius își pusese o pălărie mare ca Superman și peste tot ardeau lumânări. To’ timpu’ mama lui striga la el din ușă s-arunce cânele în lada de gunoi și să intre-n casă. Vezi, de atunci lucrurile au început să meargă prost. Ignatius a fost la universitate vro zece ani. Mama lui aproape-a sărăcit. A trebuit să vândă și pianu’ pe care-l aveau. De, nu mi-a părut rău de asta. Ș-ar fi trebuit să vezi fata aia pe care a agățat-o la universitate! Eu mi-am zis: „Foarte bine, poate Ignatius ăsta o să se-nsoare ș-o să se mute de-aici.” N-a fost să fie așa. Tot ce făceau era că stăteau în cameră. S-ar fi zis că-n fiecare noapte făceau naiba știe ce. Și ce-mi mai auzeau mie urechile prin fereastra deschisă! „Lasă-ți jos fusta aia!”; „Pleacă din patu’ meu!”; „Cum îndrăznești? Eu sunt virgin.” Era groaznic! Luam aspirine două’ ș’ patru de ore pe zi. Pe urmă fata a plecat. N-o pot acuza. Nu era nici ea, oricum, întreagă la cap, dacă s-a-ncurcat cu el. Domnișoara Annie băgă mâna să-și ridice și cealaltă bretea. Din toate casele din oraș, de ce-a trebuit să mă mut tocma’ aici? Spune-mi și mie!
Domnului Levy nu-i venea în cap niciun motiv pentru care ea s-a mutat tocmai în locuința aceea. Dar povestea lui Ignatius Reilly îl deprimase și ar fi dorit să fie cât mai departe de strada Constantinopol.
― Și așa, se grăbi femeia să continue, bucuroasă că are cui să-și spună necazul. Chestia asta-n ziar e ultima picătură. Uite ce proastă reclamă are acu’ tot cvartalu’. Dacă se mai apucă de ceva, am de gând să chem poliția să-l pună sub observație. Nu pot să mai îndur! Nervii îmi sunt la pământ. Până și când face Ignatius baie se aude de parcă vine potopu’ la mine-n casă! Cred că m-au lăsat balamalele. Sunt prea bătrână. M-am săturat de oamenii ăștia. Domnișoara Annie privi peste umărul domnului Levy. Mi-a făcut plăcere să stăm de vorbă, domnule. La revedere.
Intră în grabă mare în casă și închise cu zgomot obloanele. Dispariția ei bruscă îl lăsă pe domnul Levy nelămurit, așa cum îl lăsase și biografia ciudată pe care i-o făcuse domnului Reilly. Ce cartier! Conacul lui Levy constituise întotdeauna o barieră care îl ferea să cunoască oameni ca aceștia. Apoi, domnul Levy văzu bătrânul Plymouth hodorogit care încerca să ancoreze lângă trotuar, zgâriindu-și capacele roților de marginea lui, înainte de a reuși în sfârșit să se oprească. Pe scaunul din spate văzu silueta uriașă a țicnitului. O femeie cu păr castaniu se dădu jos din scaunul șoferului și spuse:
― Hai, băiete, coboară din mașină.
― Nu înainte de a-ți clarifica relația cu pisălogul acela bătrân, răspunse silueta. Credeam că am scăpat de fascistul acela degenerat. Se vede că n-am avut dreptate. Tot timpul ai avut de a face cu el, pe la spatele meu. Tu l-ai plantat probabil acolo, în față la D.H. Holmes. Acum îmi vine să cred că tot tu l-ai adus acolo și pe mongoloidul de Mancuso, ca să faci să pornească acest ciclu nefast. Cât de încrezător, cât de naiv am fost! De săptămâni întregi sunt victima unei conspirații. Totul era pus la cale.
― Dă-te jos din mașină.
― Vezi, spuse domnișoara Annie printre zăbrele. Au început din nou.
Ușa din spate a mașinii se deschise și o pereche de cizme mari călcară jos pe trotuar. Capul nebunului era bandajat. Părea obosit și palid.
― Nu vreau să locuiesc sub același acoperiș cu o femeie ușoară. Sunt șocat și rănit. Propria mea mamă! Nu-i de mirare că te-ai pornit împotriva mea cu atâta înverșunare. Presupun că te folosești de mine ca de un țap ispășitor ca să-ți descarci sentimentul de vinovăție.
