― Fii sigur c-o să ai nevoie, îi strigă doamna Reilly, în timp ce el fugea în jos pe scările din față.
Mai strigă ceva, dar bubuitul mașinii domnului Levy îi acoperi vocea. În timp ce el se îndepărta, un fum albastru se așternu peste Plymouth-ul tamponat.
― Acu’ chiar c-ai făcut-o, îi spuse doamna Reilly lui Ignatius, apucându-l cu mâinile de halatul alb. Acum chiar c-am dat de bucluc, băiete. Știi ce-ți pot face pentru plastografie? Te pot arunca într-o-nchisoare federală. Bietul om! Amenințat să fie dat în judecată și i se cer cinci sute de mii de dolari despăgubire. Ai făcut-o de oaie, Ignatius. Ai dat serios de bucluc.
― Te rog, spuse slab Ignatius. Fața lui palidă devenise de un alb care bătea în cenușiu. Se simțea într-adevăr rău. Valva sa execută mai multe manevre care întreceau în originalitate și violență tot ce simțise până atunci. Când m-ai trimis să lucrez, ți-am atras atenția că se va întâmpla așa.
Domnul Levy alese drumul cel mai scurt înapoi spre docurile din strada Desire. Străbătu în goană strada Napoleon și trecând pe alt nivel se înscrise pe autostradă, cuprins de un sentiment care era o versiune îndepărtată, dar ușor de recunoscut, a hotărârii. Dacă resentimentul o împinsese pe domnișoara Trixie să scrie acea scrisoare, atunci doamna Levy era persoana responsabilă pentru procesul lui Abelman. Dar era oare în stare domnișoara Trixie să scrie ceva atât de inteligibil cum era scrisoarea respectivă? Domnul Levy spera că da. Trecu repede prin cartierul domnișoarei Trixie, prin fața barurilor și a firmelor care se vedeau la tot pasul anunțând RACI FIERȚI și STRIDII ÎN COCHILIE. Ajungând la blocul căutat, se luă pe urma dârei de petice și urcă scările până la o ușă cafenie. Bătu și îi deschise doamna Levy, spunând:
― Ia privește cine s-a întors. Amicul nostru amenințat de idealist. Ai rezolvat problema?
― Poate.
― Acum vorbești ca Gary Cooper. Un singur cuvânt drept răspuns. Șeriful Gary Levy! Se trase cu degetele de o geană acvamarină care o deranja. Hai să mergem. Trixie înfulecă prăjiturile. A început să mi se facă greață.
Domnul Levy trecu pe lângă soția lui ca să dea de o scenă pe care nu și-ar fi imaginat-o niciodată. Conacul lui Levy nu-l pregătise pentru interioare ca cel de pe strada Constantinopol, sau ca acesta. Apartamentul domnișoarei Trixie era decorat cu cârpe, gunoaie, bucăți de metal, cutii de carton. Undeva, dedesubtul acestora, se afla mobila. Dar suprafața, terenul vizibil, era un peisaj format din haine vechi, lăzi și ziare. Muntele de vechituri era străbătut la mijloc de o trecătoare, o porțiune defrișată, un culoar îngust de dușumea goală care ducea la fereastra unde domnișoara Trixie stătea pe un scaun, degustând prăjiturile olandeze. Domnul Levy înaintă pe culoar, trecu de peruca neagră care atârna în vârful unei lăzi și de escarpenii cu tocuri înalte puși pe un teanc de ziare. Unicul element de întinerire pe care părea că l-a reținut domnișoara Trixie erau dinții. Se vedeau sclipind printre buzele ei subțiri, în timp ce mușca din prăjituri.
― Ai amuțit dintr-o dată, constată doamna Levy. Ce s-a întâmplat, Gus? O altă încercare terminată cu eșec?
― Domnișoară Trixie, strigă domnul Levy în urechea bătrânei. Ai scris dumneata o scrisoare pentru Confecțiile Abelman?
― Iar te bați cu morile de vânt, spuse doamna Levy, Pot paria că te-a păcălit din nou idealistul. Ușor mai cazi în plasa acestui Reilly!
― Domnișoară Trixie’
― Ce vrei? se răsti bătrâna. Trebuie să recunosc că vă pricepeți grozav cum să pensionați un om.
Domnul Levy îi dădu scrisoarea. Ea luă de jos o lupă și începu să citească ce scrie. Cozorocul verde arunca o umbră ca de mort pe chipul ei, și pe firimiturile de prăjitură olandeză care îi înconjurau buzele subțiri. Când lăsă lupa jos, spuse fericită:
― Acum ați încurcat-o serios!
― Dar dumneata i-ai scris scrisoarea asta lui Abelman? Domnul Reilly spune că da.
― Cine?
― Omul acela mare cu șapcă verde care a lucrat un timp la Levy Pants. Domnul Levy îi arătă fotografia din ziarul de dimineață. Ăsta de aici.
Domnișoara Trixie puse lupa pe ziar și spuse:
― O, Doamne! Deci asta s-a-ntâmplat cu el. Săracul Gloria! Pare rănit. El e domnul Reilly, nu-i așa?
― Da. Presupun că-ți amintești de el. A spus că dumneata ai scris scrisoarea.
― Așa a spus? Nu-i venea să creadă că Gloria minte. Nu, Gloria spunea întotdeauna adevărul-adevărat. Îi fusese întotdeauna prieten. Domnișoara Trixie se străduia, ca prin ceață, să-și aducă aminte. Poate că ea scrisese scrisoarea. Se întâmplaseră tot felul de lucruri de care nu-și mai aducea aminte. Presupun că eu am scris-o. Acum că ai pomenit de ea. Presupun c-am scris-o eu. O meritați cu vârf și îndesat. M-ați adus la nebunie în ultimii ani de zile. Nu m-ați pensionat. Nu mi-ați dat șunca. Nimic. Trebuie să vă spun că sper să pierdeți tot ce aveți.
― Ai scris tu asta? întrebă doamna Levy. După tot ce-am făcut pentru tine ai scris așa ceva? Am ținut o viperă la sân! Poți să-ți iei rămas bun de la Levy Pants. Trădătoareo! Concediată! Vei fi concediată!
Domnișoara Trixie zâmbi. Femeia asta sâcâitoare își ieșise serios din fire. Gloria îi fusese întotdeauna prieten. Iar femeia asta sâcâitoare o va sfârși la azilul de săraci. Poate. Dar deocamdată se îndrepta spre ea cu unghiile acvamarine scoase ca niște gheare. Domnișoara Trixie începu să țipe.
― Las-o în pace, îi spuse domnul Levy soției sale. Ei bine, mă întreb dacă lui Susan și Sandra le va plăcea să audă ce s-a întâmplat. Mama lor a torturat într-atâta o femeie bătrână, încât fetele sunt în pericol să-și piardă toate hainele, ba chiar și chiloții.
― Așa! Dă vina pe mine, spuse doamna Levy sălbatic. Eu i-am băgat hârtia în mașina de scris. Eu am ajutat-o s-o scoată.
― Ai scris această scrisoare ca să te răzbuni pe Levy Pants că nu te pensionează?
― Da, da, spuse vag domnișoara Trixie.
― Și când mă gândesc că am avut încredere în ea! Doamna Levy o scuipă pe domnișoara Trixie. Dă imediat dinții înapoi!
Soțul ei o împiedică să se repeadă spre gura bătrânei.
― Liniște! se răsti domnișoara Trixie, cu toți colții albi strălucindu-i. Nu pot să am parte de un pic de liniște nici în propriul meu apartament?
― Fără „proiectul” tău tâmpit și descreierat, femeia asta ar fi fost pensionată de mult, spuse domnul Levy șotiei sale. După atâția ani în care ai prezis ce se va întâmpla, s-a dovedit că tu ești cea care aproape că a aruncat Levy Pants la lada de gunoi.
― Văd. Nu dai vina pe ea. Dai vina pe o femeie cu aspirații și idealuri. Dacă ar fi intrat un hoț la Levy Pants, eu eram de vină. Ai nevoie de asistență medicală, Gus. Mare nevoie.
― Da, am! Și exact de la doctorul lui Lenny.
― Minunat, Gus.
― Liniște!
― Dar tu ești cea care va trebui să-l suni pe doctorul lui Lenny, spuse domnul Levy soției sale. Vreau să o declare pe domnișoara Trixie senilă și incompetentă și să explice motivul pentru care a scris această crisoare.
― Asta-i treaba ta, răspunse supărată doamna Levy. Tu să-l suni.
― Lui Susan și Sandra nu le va plăcea să audă despre mica greșeală mamei lor.
