― Domnul Gonzalez era extrem de dictatorial. Nu mi-ar fi permis în ruptul capului să mă apropii de mașina de scris. Ba chiar m-a pălmuit o dată, destul de rău, când ochii mei au privit din întâmplare la o corespondență pe care o scria într-un limbaj teribil. Dacă îmi îngăduia să-i lustruiesc pantofii ieftini pe care-i purta, eram mulțumit. Știți doar cât este de posesiv în privința acelei întreprinderi de haznale pe care o aveți.
― Știu. Dar spune că n-a scris el această scrisoare.
― Neadevăr strigător la cer. Fiecare cuvânt pe care îl rostește e fals. Are o limbă de viperă.
― Omul acesta vrea să ne dea în judecată și pretinde o sumedenie de bani despăgubire.
― Ignatius a scris-o, îl întrerupse puțin cam brutal doamna Reilly. Orice merge prost e opera lui Ignatius. Pe unde trece produce necazuri. Hai, Ignatius, spune-i adevăru’. Dă-i drumu’, băiete, până nu-ți dau una-n cap.
― Mamă, fă-l pe omul ăsta să plece, strigă Ignatius, încercând să o împingă pe mama lui spre domnul Levy?
― Domnule Reilly, omul acesta pretinde despăgubiri de cinci sute de mii de dolari. Ar putea să mă ruineze.
― Îngrozitor! exclamă doamna Reilly. Ignatius, ce i-ai făcut bietului om?
Pe când Ignatius era pe punctul de a vorbi despre vigilența cu care se comportase la Levy Pants, sună telefonul.
― Alo, răspunse doamna Reilly. Sunt mama lui. Bineînțeles că nu sunt beată, îl fulgeră din ochi pe Ignatius. El? Ce a făcut? Oo, nu! Privi înspre fiul ei care începuse să-și frece mâinile. E în regulă, domnule. Veți primi toate lucrurile, cu excepția cercelului. L-a luat pasărea. Bineînțeles c-am să-mi aduc aminte de ce mi-ați spus. Nu-s beată! Doamna Reilly trânti jos telefonul și se întoarse spre fiul ei. A fost omu’ cu cârnații. Ești dat afară.
― Cerul fie lăudat! suspină Ignatius. Mi-era teamă că nu mai puteam suferi căruciorul ăla.
― Ce i-ai spus despre mine, băiete? I-ai spus că sunt bețivă?
― Nici vorbă. Ce idee ridicolă! Nu vorbesc cu alții despre tine. Fără îndoială că a vorbit cu tine mai demult, când erai cu chef. Ce știu eu, se poate să-i fi dat și o întâlnire. Ați făcut un raid de beție prin diferite boâtes[32] cu crenvurști.
― Nu poți nici măcar vinde crenvurști pe stradă. Clocotea de furie. A spus că i-ai făcut mai multe necazuri decât oricare alt vânzător pe care l-a avut.
― Îi displăcea profund concepția mea despre lume.
― Taci din gură că iar te pocnesc! țipă doamna Reilly. Și acu’ spune lu’ domnu’ Levy adevăru’.
„Ce viață jalnică”, gândi domnul Levy. Femeia aceasta se purta într-adevăr dictatorial cu fiul ei.
― Păi i-am spus adevărul, se apără Ignatius.
― Dă’ să văd scrisoarea, domnu’ Levy.
― Nu i-o arăta ei! Citește groaznic de prost. Va rămâne confuză zile întregi.
Doamna Reilly îl lovi pe Ignatius cu poșeta în cap.
― Nu mai da!
― Nu-l mai bate, spuse domnul Levy.
Capul nebunului era deja bandajat. În afara ringului de box, violența îi făcea rău domnului Levy. Nebunul acesta de Reilly îți provoca într-adevăr milă. Mama lui umbla mereu cu un om bătrân, era bețivă și voia să-l izgonească de acasă pe fiul ei. Acesta figura deja pe lista neagră a poliției. Câinele Rex fusese probabil singurul lucru care-i aparținuse în toată viața lui. Uneori era nevoie să vezi o persoană în propria sa ambianță ca s-o înțelegi. În felul său, Reilly lucrase cu multă tragere de inimă pentru Levy Pants. Acum îi părea rău că-l concediase. Nebunul fusese mândru de slujba lui la întreprindere.
― Lasă-l, te rog, în pace, doamnă Reilly. O să ne lămurim noi doi ce-i cu chestia asta.
― Ajutați-mă, domnule, bolborosea Ignatius, apucând dramatic reverele jachetei sport a lui Levy. Numai Fortuna știe ce are de gând să-mi facă! Cunosc prea multe din activitățile ei sordide. Vrea să mă elimine. V-ați gândit să vă adresați femeii aceleia, Trixie? Știe mult mai multe decât bănuiți.
― Asta spune și soția mea, dar n-am crezut-o niciodată. Domnișoara Trixie este, la urma urmei, prea bătrână. Nu cred că e în stare să scrie nicio listă pentru băcan.
― Bătrână? se miră doamna Reilly. Ignatius, mi-ai spus că Trixie era numele unei fete drăguțe care lucra la Levy Pants. Mi-ai spus chiar că vă înțelegeați bine. Acu’ aflu că-i o bătrână care abia știe să scrie. Ignatius!
Era și mai trist decât își închipuise la început domnul Levy. Bietul nebun încercase s-o facă pe mama lui să creadă că are o iubită.
― Vă rog, îi șopti Ignatius domnului Levy. Veniți în camera mea! Vreau să vă arăt ceva.
― Să nu credeți o vorbă din ce vă spune! strigă după ei doamna Reilly, pe când fiul ei îl trăgea pe domnul Levy prin ușă în camera lui mucedă.
― Lasă-l, te rog, în pace, spuse domnul Levy doamnei Reilly, cu oarecare fermitate. Femeia aceasta nu i-ar fi dat nici măcar o șansă propriului ei fiu. Era la fel de rea ca și soția lui. Nu era de mirare că Reilly devenise o asemenea epavă.
Apoi ușa se închise în urma lor și domnul Levy simți brusc că i se face greață. În dormitor era un miros de ceai stătut care îi amintea de ceainicul pe care Leon Levy îl avea mereu lângă cotul său, un ceainic de porțelan, puțin crăpat, pe fundul căruia erau întotdeauna rămășițe de frunze fierte. Se duse la fereastră și trase jaluzelele, dar când se uită afară ochii lui îi întâlniră pe cei ai domnișoarei Annie care se uita spre el prin golul dintre jaluzele. Întoarse spatele ferestrei și îl privi pe domnul Reilly căutând într-un dosar cu foi volante.
― Uite aici, spuse Ignatius. Sunt câteva însemnări pe care le-am scris în grabă pe când lucram la întreprinderea dumneavoastră. Vă vor dovedi că iubeam Levy Pants mai mult decât propria mea viață. Că fiecare oră de veghe mi-o petreceam gândindu-mă cum să îmbunătățesc mersul întreprinderii. Aveam adesea chiar și noaptea viziuni. Fantome de la Levy Pants se perindau glorioase prin fața sufletului meu ațipit. N-aș fi scris niciodată o asemenea scrisoare! Am iubit Levy Pants. Uitați-vă! Citiți, domnule!
Domnul Levy luă dosarul și citi acolo unde indica arătătorul gras al lui Reilly: „Astăzi biroul nostru a fost în cele din urmă onorat de prezența domnului și stăpânului nostru, domnul G. Levy. Sincer să fiu, l-am găsit destul de apatic și indiferent.” Degetul arătător sări peste un rând sau două. „Cu timpul va afla despre devotamentul meu pentru firma lui, despre dăruirea mea. Exemplul meu s-ar putea să-l facă și pe el să creadă din nou în Levy Pants.” Arătătorul îl călăuzi spre paragraful următor. „Domnișoara Trixie tot nu ține seama decât de persoana ei, dovedindu-se astfel mai înțeleaptă decât am considerat-o. Presupun că femeia aceasta știe foarte multe și că apatia ei este o fațadă a resentimentului aparent față de Levy Pants. Devine mai coerentă când vorbește despre pensionare.”
― Iată dovada, domnule Levy, spuse Ignatius, smulgând dosarul din mâinile lui. Interogați-o pe hoașca de Trixie! Senilitatea ei este o prefăcătorie. Face parte dintr-un sistem al ei de apărare împotriva muncii și a companiei. De fapt urăște Levy Pants pentru că nu o lasă să se pensioneze. Și cine-i poate găsi vină? De multe ori, când eram singuri, bolborosea ore întregi despre planul ei de „a i-o coace” firmei Levy Pants. Resentimentul i se manifestă în forma unui atac vitriolant împotriva structurii corporative.
Domnul Levy încercă să evalueze evidența. Știa că lui Reilly îi plăcuse sincer compania. Văzuse acest lucru când trecuse pe acolo, îi spusese femeia din casa de alături, citise cu câteva clipe în urmă. Trixie, pe de altă parte, ura compania. Deși soția lui și nebunul afirmau că senilitatea ei nu era decât o poză, se îndoia că bătrâna ar fi fost în stare să scrie o asemenea scrisoare. Dar deocamdată trebuia să iasă din dormitorul acesta claustrofobic, înainte de a voma peste foile scrise care acopereau toată dușumeaua. Când domnul Reilly stătuse aproape de el ca să-i indice pasajele, mirosul devenise insuportabil. Căută cu mâna clanța, dar nebunul de Reilly se aruncă cu spatele la ușă.
― Trebuie să mă crezi, suspină el. Șleampăta aia de Trixie avea o idee fixă despre un curcan sau o șuncă. Sau poate o friptură. Totul era destul de violent și neclar uneori. Jura să se răzbune pentru că nu fusese pensionată la vârsta obișnuită. Era plină de ostilitate.
Domnul Levy îl dădu ușor la o parte și ieși în hol, unde mama cu păr castaniu aștepta ca un ușier.
― Mulțumesc, domnule Reilly, spuse domnul Levy. Trebuia să iasă cât mai repede din casa miniaturală și claustrofobică a acelor inimi sfărâmate. Dacă mai am nevoie de dumneata, te sun.
