Când nu mai putea îndura, Ignatius ieșea din cameră în căutarea unui Dr. Nut. Dacă din întâmplare o întâlnea pe mama lui în antreu, aceasta nu se uita spre el, ci privea sferele pufoase de scame care, stârnite de fiul ei, pluteau pe podea. Nu părea să mai fie nimic de spus.
Ce avea de gând să facă domnul Levy? Abelman, din păcate, părea să fie un om meschin. Prea mic la suflet ca să accepte o ușoară critică. O moleculă hipersensibilă de ființă umană. Scrisese omului nepotrivit. Potopul de ocări combative și curajoase fusese revărsat asupra unui auditoriu prost ales. În momentul acela, sistemul lui nervos nu i-ar fi îngăduit să se prezinte la tribunal, pentru un proces. S-ar fi pierdut complet în fața judecătorului. Se întreba cât va mai trece până când domnul Levy se va abate din nou asupra lui. Ce bazaconii senile îi debita oare domnișoara Trixie? Un domn Levy înfuriat și confuz se va întoarce în curând la el, hotărât ca de data aceasta să facă să fie dus la închisoare. A-l aștepta să se reîntoarcă era ca și cum ar fi așteptat să fie executat. Durerea surdă de cap persista. Berea Dr. Nut avea gust de fiere. Abelman voia cu siguranță o mulțime de bani; mimoza aceea delicată de Abelman trebuie să fi fost foarte ofensat. Când se va descoperi adevăratul autor al scrisorii, ce va pretinde oare Abelman în loc de cinci sute de mii de dolari? O viață de om?
Berea părea un acid care îi cobora gâlgâind în intestine. Era plină de gaze. Valva plumbuită le închidea cum face gura strânsă a unui balon. Râgâieli formidabile îi ieșeau din gât, înălțându-se spre globul plin de gunoi al lustrei de sticlă mată. Din momentul în care i se cere unei unei persoane să pășească în secolul acesta brutal, orice i se putea întâmpla. Peste tot stăteau la pândă capcane ascunse ca Abelman, luptători insipizi pentru demnitatea maură, cretini ca Mancuso, alde Dorian Greene, reporteri de ziare, stripteuze, păsări, fotografii, delincvenţi minori, pornografi naziști. Dar mai ales Myrna Minkoff. Va trebui pusă la punct fufa aceea cu miros de mosc. Cumva. Cândva. Va trebui să plătească. Orice s-ar întâmpla, va avea el grijă să i-o facă, chiar dacă pentru a se răzbuna îi vor trebui ani de zile și va fi nevoit să colinde decade întregi de la o cafenea la alta, de la o orgie cu muzică folk la alta, de la metrou la drumul mare, la câmpurile de bumbac, la demonstrații. Ignatius aruncă asupra Myrnei un blestem elisabetan elaborat și apoi se repezi din nou să maltrateze febril mănușa.
Cum îndrăznea mama lui să se gândească la o căsătorie? Numai cineva naiv ca ea putea fi atât de lipsit de lealitate. Bătrânul fascist îl va hăitui cu persecuție după persecuție până când nu va rămâne din el, Ignatius J. Reilly, cândva intact, decât un fragment neputincios dintr-o ființă umană. Fascistul acela bătrân ar fi depus mărturie pentru domnul Levy, sperând ca viitorul său fiu vitreg să fie aruncat în închisoare iar el să aibă mână liberă să-și satisfacă poftele perverse și bătrânești cu nebănuitoarea Irene Reilly, să o supună practicilor lui de conservator cu o îndrăzneală neînfrânată. Prostituatele nu erau protejate de asistența socială și de sistemul ajutorului pentru șomeri. Fără îndoială că acest Robichaux roué era atras de ele. Numai Fortuna știe ce învățase trecând prin mâinile lor.
Doamna Reilly asculta scârțâitul și râgâielile care ieșeau din camera fiului ei și se întreba dacă pe deasupra nu mai avea și o criză. Dar nu voia să-l vadă. De câte ori auzea că deschide ușa, fugea la ea în cameră ca să-l evite. Cinci sute de mii de dolari era o sumă pe care nu o putea nici măcar concepe. Nu-și putea imagina ce pedeapsă putea fi aplicată cuiva care făcuse ceva atât de rău, încât să fie evaluat la cinci sute de mii. Dacă domnul Levy avea vreun motiv să se îndoiască, ea nu avea niciunul. Și, indiferent despre ce scrisoare ar fi fost vorba, Ignatius era cel care o scrisese. Nu mai lipsea decât asta! Ignatius să ajungă la închisoare. Dar mai era o cale să-l salveze. Duse telefonul din hol cât putea fi dus de departe și, pentru a patra oară în ziua aceea, formă numărul Santei.
― Doamne, scumpo, multe griji îți mai faci, spuse Santa. Acu’ ce s-a mai întâmplat?
― Mi-e teamă că Ignatius a intrat într-o-ncurcătură mult mai mare decât o poză-n ziar, șopti doamna Reilly. Nu pot să-ți spun la telefon. Santa, ai avut mare dreptate! Ignatius trebe dus la Caritas.
― În sfârșit! Am răgușit de când ţi-o tot spun. Claude tocmai a sunat puțin mai ’nainte. A spus că Ignatius a făcut o scenă teribilă la spital când s-au întâlnit. Claude spune că-i e frică de Ignatius, că-i așa mare.
― Nu-i așa că-i îngrozitor? A fost teribil la spital! Ți-am spus cum a început Ignatius să țipe? Cu toate infirmierele și bolnavii de față. Îmi venea să mor! Claude nu-i prea supărat, nu?
― Nu-i supărat, dar nu-i place că ești singură-n casa aia. M-a-ntrebat dacă n-ar fi bine să venim el și cu mine să stăm cu tine.
― Nu fă asta, dragă, se grăbi să spună doamna Reilly.
― În ce bucluc a mai intrat Ignatius?
― Îți povestesc eu mai încolo. Pentru moment vreau să-ți spun că toată ziua m-am gândit la chestia aia cu Caritas și-n sfârșit m-am hotărât. Acu e momentu’. E copilu’ meu, da’ trebe tratat, pentru binele lui. Doamna Reilly încercă să-și amintească cuvintele care erau folosite întotdeauna la televizor, în dramele de acest fel. Trebe să-l declarăm temporar dement.
― Temporar! repetă batjocoritor Santa.
― Trebe să-l ajutăm să plece, ’nainte să vină să-l ia pe sus.
― Cine să-l ia pe sus?
― Se pare c-a făcut-o lată pe când lucra la Levy Pants.
― O, Doamne! Nu-mi spune c-a mai făcut ceva! Irene, închide și cheamă-i pe cei de la Caritas chiar acu’!
― Nu, ascultă-mă. Nu vrau să fiu aici când sosesc. Știi, Ignatius e mare. Ar putea să facă scandal. Nu pot să suport. Nu mă mai țin nervii.
― Chiar că-i mare. O să fie ca atunci când capturezi un elefant. Ăi de vin ar fi bine s-aducă o plasă mare și solidă. Santa continuă însuflețită: Irene, asta-i cea mai bună hotărâre pe care ai luat-o-n viața ta! Uite ce: chem eu Caritasu’, chiar acu’. Tu vii încoace. Îl chem și pe Claude. O să fie bucuros când i-oi spune. Ehei! Ai să trimiți invitații la nuntă peste vro săptămână. Ș-ai să ai și tu câte o mică proprietate ’nainte să treacă anu’, fetițo. Și pensia de la căile ferate!
Doamna Reilly era de acord cu tot ce auzea, dar întrebă cu o ușoară ezitare:
― Și cu comuniștii?
― Nu-ți face gânduri din cauza lor, dragă. Scăpăm noi de ei! Claude o să fie prea ocupat să-ți aranjeze casa. O să aibă destul de lucru ca să prefacă odaia lui Ignatius într-un cuib de porumbei. Izbucni în hohote înfundate de râs.
― Domnișoara Annie o să se-nverzească văzând casa asta reparată.
― Păi să-i zici așa: „Mai ieși și tu și fâțâie-te puțin! Numa’ așa o să te-alegi cu casa reparată.” Santa hohoti din nou. Ș-acu’, pune jos telefonu’ și vino aici. Sun la Caritas chiar acu’. Pleacă cât mai iute din casa aia.
Doamna Reilly o auzi trântind telefonul. Privi printre jaluzele. Era foarte întuneric afară, ceea ce era bine. Vecinii nu vor vedea ce se-ntâmplă, dacă vor veni peste noapte de la spital să-l ia pe Ignatius. Alergă în baie, se pudră pe obraz și pe partea din față a rochiei, își desena sub nas o gură într-o versiune suprarealistă și se repezi la ea în cameră să-și ia un palton. Când ajunse la ușa din față, se opri. Nu putea să se despartă astfel de Ignatius. Era copilul ei.
Se duse la ușa dormitorului și ascultă zăngănitul violent al arcurilor patului pornind în crescendo spre un final demn de Grieg. Ciocăni, dar nu primi răspuns.
― Ignatius, îl strigă ea cu voce tristă.
― Ce dorești? întrebă în cele din urmă o voce calmă.
― Plec, Ignatius. Vreau să-mi iau rămas-bun.
Ignatius nu răspunse.
― Ignatius, deschide! îl rugă doamna Reilly. Vino să mă săruți la plecare, dragă.
― Nu mă simt deloc bine. Abia pot să mă mișc.
― Hai vino, copile.
Ușa se deschise încet. Ignatius își scoase pe ușă capul masiv și cenușiu. Ochii mamei lui se umeziră văzând bandajul.
― Sărută-mă, dragă! îmi pare rău că totul s-a sfârșit așa.
― Ce înseamnă toate văicărelile astea? întrebă bănuitor Ignatius. Ce te-a apucat de ești dintr-o dată amabilă? Ai vreun bătrân cu care vrei să te-ntâlnești?
― Ai avut dreptate, Ignatius. Tu nu poți merge să muncești. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Am să încerc să plătesc datoria aia în alt mod. O lacrimă se prelinse din ochii doamnei Reilly, lăsând prin pudră o dungă de piele curată. Dacă sună domnu’ Levy ăla, nu răspunde. Am să am eu grijă de tine.
― Maică Doamne, urlă Ignatius. Acum chiar c-am încurcat-o! Dumnezeu știe ce pui la cale. Unde te duci?
― Nu ieși și nu răspunde la telefon.
