Încercă să o târască pe ușa din față, dar ea îl întrebă:
― Nu vrei să împachetăm nimic?
― Ba da. Toate notele și însemnările mele. Nu trebuie, ferească Dumnezeu, să cadă în mâna mamei. Ar putea să se îmbogățească datorită lor. Ar fi o ironie a destinului. Intrară în cameră. Apropo, trebuie să-ți spun că mama mea se bucură de atenția îndoielnică a unui fascist.
― O, nu.
― Ba da. Îți poți imagina cum m-au torturat!
Și-i întinse Myrnei o broșură pe care mama lui i-o băgase pe sub ușă. EȘTI SIGUR CĂ VECINUL TĂU E AMERICAN? Myrna citi o notă scrisă pe marginea copertei: „Citește asta, Irene. E interesant. Sunt câteva întrebări la urmă pe care i le-ai putea pune băiatului tău.”
― O, Ignatius, gemu Myrna. Cât trebuie să fi fost de îngrozitor!
― Traumatic și îngrozitor. În momentul de față, cred că ei sunt pe undeva pe afară, biciuind vreun moderat pe care mama mea l-a auzit azi dimineață, la băcănie, vorbind în favoarea Națiunilor Unite. Toată ziua a trăncănit despre acest incident. Ignatius râgâi. Am trăit săptămâni de tortură.
― E atât de ciudat să o găsesc pe mama ta plecată. Pe vremuri nu se mișca niciodată de aici. Myrna atârnă chitara de tăblia patului și se întinse pe el. Camera aceasta! Ne-am distrat copios aici, dezgolindu-ne mințile și sufletele, compunând manifeste anti-Talc. Presupun că escrocul acela tot se mai învârte pe la școală.
― Așa îmi imaginez și eu, spuse absent Ignatius. Dorea ca Myrna să se ridice din pat. În curând mintea ei va dori să dezgolească și alte lucruri. Oricum, trebuia să plece din casă. Se băgase în dulap unde căuta o raniță pe care mama lui i-o cumpărase pe când avea unsprezece ani pentru o excursie dezastruoasă de o zi la o tabără de băieți. Scormoni printr-un teanc de indispensabili îngălbeniți, ca un câine care caută un os, aruncând izmenele într-un arc peste capul său. Poate că n-ar strica să te ridici, lăcrămioara mea. Trebuie să adunăm articolele, să strângem notele. Ar fi bine să te uiți sub pat.
Myrna sări de pe cearșaful umed, spunând:
― Am încercat să te descriu prietenilor mei din grupul de terapie colectivă. Lucrând în camera aceasta, izolându-te de societate. Mintea aceasta stranie, medievală, în mănăstirea ei.
― Au fost fără îndoială intrigați, murmură Ignatius. Găsise ranița și îndesa în ea niște șosete aruncate jos, pe podea. În curând mă vor putea vedea în carne și oase.
― Așteaptă numai să audă despre torentul de ficțiuni plăsmuite de mintea ta!
Ignatius căscă.
― S-ar putea ca mama să-mi fi făcut un mare serviciu plănuind să se recăsătorească. Legăturile astea oedipiene începuseră să mă apese. Aruncă yo-yo-ul în raniță. Se pare că ai trecut netulburată prin sud.
― De fapt nu m-am oprit în drum niciun moment. Am condus aproape treizeci și șase de ore, am condus și am tot condus. M-am oprit la un local pentru negri ieri seară, dar n-au vrut să mă servească. Cred că chitara i-a descumpănit.
― Asta trebuie să fie. Te-au luat drept o cântăreață bigotă și convențională de la țară. Am o oarecare experiență cu oamenii aceștia. Sunt destul de limitați.
― Nici nu-mi vine să cred că te scot într-adevăr din ocna aceasta, din gaura aceasta.
― E de necrezut, nu-i așa? Și când mă gândesc că ani de zile m-am împotrivit sfatului tău înțelept.
― Ne vom simți absolut fantastic la New York, crede-mă.
― Abia aștept, spuse Ignatius, împachetându-și fularul și sabia de abordaj. Statuia libertății, Empire State Building, emoția premierelor pe Broadway, cu actrițele mele favorite în comedii muzicale. Conversațiile în Village, bând cafea cu persoane stimulante și contemporane.
― În sfârșit, ai început să înțelegi de ce ai nevoie. Nici nu-mi vine să cred tot ce-am auzit astă-seară în cocioaba asta. Ne vom ocupa de problemele tale. Vei păși într-o fază complet nouă și vitală a vieții tale. Lipsa ta de activitate s-a sfârșit. Sunt sigură. Îmi spune ceva că-i așa. Imaginează-ți numai gândirea fantastică care se va revărsa din capul acesta când vom reuși să-l curățim în sfârșit de toate păienjenișurile, tabuurile și atașamentele dăunătoare.
― Dumnezeu știe ce se va întâmpla, spuse Ignatius într-o doară. Trebuie să plecăm. Acum. Trebuie să te previn că mama mea s-ar putea să se întoarcă din moment în moment. Dacă o văd din nou, voi da teribil de mult îndărăt. Trebuie s-o luăm din loc.
― Ignatius, nu mai sări din loc în loc. Liniștește-te. Ce-a fost mai rău a trecut.
― Nu, n-a trecut, spuse Ignatius repede. S-ar putea ca mama să se întoarcă cu oamenii ei. Ar trebui să-i vezi! Albi superfanatici, protestanți, sau mai rău. Să-mi iau lăuta și trompeta. Ai adunat foile cu însemnări?
― Materialul acesta e fascinant, spuse Myrna, indicând însemnările pe care le aduna. Adevărate nestemate nihiliste.
― Nu sunt decât fragmente dintr-un întreg.
― Nu ai de gând să-i lași mamei tale vreun bilețel amar, vreun protest bine ticluit sau așa ceva?
― Nu merită oboseala. Vor trece săptămâni până să le înțeleagă. Ignatius ținea lăuta și trompeta într-o mâna și ranița în cealaltă. Ai grijă să nu scapi dosarul cu foi volante. Conține jurnalul meu. O fantezie sociologică la care tocmai lucram. Este opera mea cea mai comercială. Are posibilități admirabile de film, dacă ar cădea în mâinile vreunui Walt Disney sau George Pal.
― Ignatius! Myrna se opri în prag, cu brațele încărcate de hârtii și își mișcă o clipă, înainte de a vorbi, buzele incolore, de parcă ar fi formulat o cuvântare. Ochii ei obosiți, amețiți de condus mașina pe autostradă, căutau chipul lui Ignatius prin lentilele strălucitoare. Acesta este un moment plin de semnificație. Mă simt de parcă aș salva pe cineva.
― Dar așa și este. Salvezi, într-adevăr. Acum trebuie să fugim. Te rog. Vom discuta mai târziu. Ignatius trecu pe lângă ea și ducându-se la micul ei Renault deschise portiera din spate și se urcă printre afișele și teancurile de manifeste cu care era acoperită bancheta. Mașina mirosea ca un chioșc de ziare. Grăbește-te! Nu avem timp să înscenăm un tableau-vivant aici, în fața casei.
― Chiar ai de gând să stai acolo? întrebă Myrna, aruncând teancul de foi cu însemnări prin ușa din spate.
― Sigur că da, zbieră Ignatius. N-am de gând, firește, să mă așez pe locul din față, capcana aceea a morții pentru toți cei ce merg pe autostradă. Și acum urcă-te în căruciorul ăsta și dă-i drumul să plecăm de aici.
― Așteaptă, am lăsat o mulțime de însemnări în urmă, spuse Myrna și alergă în casă, cu chitara lovindu-i-se de șold. Reveni coborând scările cu un alt braț plin de hârtii, apoi se opri pe trotuarul de cărămidă, se întoarse și privi casa. Ignatius își dădu seama că încearcă să-și imprime în minte scena: Eliza traversând gheața cu un geniu deosebit de voluminos în brațe. În cele din urmă, ca răspuns la strigătele lui Ignatius, veni la mașină și aruncă a doua încărcătură de hârtii în poalele lui Ignatius. Au mai rămas câteva sub pat, cred.
― Nu te mai gândi la ele, țipă Ignatius. Urcă și pornește rabla asta. O, Doamne! Nu-ți înfige chitara aceea în fața mea. De ce nu poți purta și tu o poșetă, ca o tânără doamnă cumsecade?
― Du-te naibii! spuse furioasă Myrna. Se strecură pe scaunul din față și porni mașina. Unde vrei să petreci noaptea?
― Să petrec noaptea? tună Ignatius. Nu petrecem noaptea nicăieri. Trebuie să mergem tot înainte.
― Ignatius, sunt gata să cad jos de oboseală. Sunt la volanul mașinii acesteia de ieri-dimineață.
― Atunci treci cel puțin de lacul Pontchartrain.
