― De ce? Ce înseamnă asta? Ochii injectați scăpărară de frică. Cu cine vorbeai în șoaptă la telefon?
― Nu trebuie să-ți faci griji în legătură cu domnu’ Levy. Am s-aranjez eu totu’. Da’ să-ți aduci aminte că biata ta mamă nu se gândește decât la binele tău.
― Tocmai de asta mi-e teamă!
― Să nu fii niciodată supărat pe mine, scumpule, spuse doamna Reilly și, înălțându-se în vârful pantofilor de popice pe care nu și-i mai scosese din picioare de când îi telefonase Angelo, cu o noapte în urmă, îl îmbrățișă pe Ignatius și-l sărută pe mustață.
Îi dădu apoi drumul și alergă la ușa din față de unde se întoarse și strigă:
― Îmi pare rău c-am intrat cu mașina-n casa aia, Ignatius. Te iubesc. Ușa se trânti și ea plecă.
― Întoarce-te, tună Ignatius. Smuci jaluzelele, dar vechiul Plymouth, cu una dintre roțile din față fără apărătoare, de parcă ar fi fost o roată de tren, prindea, mârâind, viață. Te rog, mamă, vino înapoi!
― Mai taci odată din gură! urlă domnișoara Annie de undeva din întuneric.
Mama lui punea ceva la cale. Vreun plan nesăbuit, ceva care îl va distruge pentru totdeauna. De ce insistase ca el să rămână acasă? Știa doar că nu avea cum să plece nicăieri în starea în care era acum. Găsi numărul Santei Battaglia și îl formă. Trebuia să vorbească cu mama lui.
― Aici e Ignatius Reilly, spuse el când răspunse Santa. Mama mea vine acolo în seara aceasta?
― Nu, nu vine, răspunse rece Santa. N-am vorbit cu mama ta toată ziua.
Ignatius închise telefonul. Se petrecea ceva. O auzise pe mama lui spunând „Santa” la telefon de cel puțin trei ori în cursul zilei. Și ultimul telefon, acea comunicare făcută în șoaptă chiar înainte de a pleca? Mama lui nu vorbea pe șoptite decât cu amica ei Battaglia și numai atunci când aveau secrete. Dintr-odată, Ignatius bănui motivul pentru care-și luase mama lui atât de emoționată rămas-bun, dându-i senzația de ceva definitiv. Îi spusese odată că pețitoarea de Battaglia o sfătuise să-l trimită să-și ia o vacanță în sectorul psihiatric al spitalului Caritas. Totul părea logic. Într-un sector psihiatric nu putea fi urmărit de Abelman și Levy, sau de oricine ar fi intentat procesul. Poate îl vor da amândoi în judecată. Abelman pentru insultă și Levy pentru plastografie. În mintea limitată a mamei sale, un sector psihiatric putea să pară o alternativă atrăgătoare. I se potrivea perfect să-și expună copilul cămășii de forță și tratamentelor cu electroșocuri, având cele mai bune intenții. S-ar fi putut, firește, ca mamei lui nici să nu-i treacă prin gând asemenea lucruri. Totuși, când era vorba de ea, trebuia să fie pregătit pentru ce-i mai rău. Chiar minciuna spusă de Battaglia era un motiv în sine de preocupare.
În Statele Unite erai nevinovat până se dovedea contrariul. Poate că domnișoara Trixie mărturisise. Cum de nu mai telefonase domnul Levy? Ignatius nu era dispus să se lase aruncat într-o casă de nebuni atâta timp cât, în mod legal, era nevinovat în privința scrisorii. Lăsându-se pradă emoției, cum era tipic pentru dânsa, mama lui reacționase la vizita domnului Levy în modul cel mai irațional posibil. „Am să am eu grijă de tine.”. „Am s-aranjez eu totul.” Da, îl va aranja grozav! Vor da drumul unui furtun cu apă asupra lui. Vreun cretin de psihanalist va încerca să înțeleagă originalitatea concepției sale despre lume. Frustrat, psihanalistul va recomanda să fie înghesuit într-o celulă de un metru pătrat. Nu! Nu putea fi vorba de așa ceva. Închisoarea era de preferat. Acolo nu te limitează decât fizic. Într-o secție de boli psihice se bagă în sufletul tău, în concepția ta despre lume, în mintea ta. Nu va tolera pentru nimic în lume așa ceva! Și jena cu care vorbea mama lui despre faptul că avea să-l protejeze! Toate semnele indicau spitalul Caritas.
― O, Fortuna, ticăloasă nenorocită ce ești!
Începu să se învârtească, legănându-se ca o rață, prin mica lor casă. Zdrahonii cu brațe tari folosiți de spital își aveau privirea ațintită asupra lui, Ignatius Reilly, porumbelul de lut. Dar s-ar fi putut ca mama lui să se fi dus la una dintre bacanalele ei de popice. Pe de altă parte, s-ar fi putut ca o camionetă cu zăbrele să gonească chiar acum spre strada Constantinopol.
Să scape. Să scape!
Ignatius privi în portofel. Cei treizeci de dolari dispăruseră, confiscați probabil de mama lui la spital. Se uită la ceas. Era aproape ora opt. Cu ațipitul și asaltul împotriva mănușii, după-amiaza și seara se scurseseră destul de repede. Ignatius căută prin cameră, aruncând pe jos colile cu însemnări, călcându-le în picioare, scoțându-le de sub pat. Reuși să găsească câteva monede rătăcite și se duse să le numere la masă, unde mai găsi vreo două. În total avea șaizeci de cenți, un total care limita posibilitățile lui de scăpare. Totuși își putea permite un port sigur pentru restul serii: Prytania. După ce cinematograful se va fi închis, avea să treacă pe strada Constantinopol ca să vadă dacă mama lui se întorsese acasă.
Înnebunit, începu să se îmbrace în graba mare. Cămașa de noapte din flanelă roșie zbură și rămase atârnată de lustră. Își îngrămădi picioarele în cizme și apoi își îmbrăcă țopăind pantalonii de tweed, pe care abia mai putea să-i încheie la talie. Cămașă, șapcă, pardesiu, Ignatius și le puse pe el orbește, în antreu, lovindu-se de pereții înguști. Tocmai pornise spre ușa din față, când se auziră trei lovituri puternice în jaluzele.
Se întorsese domnul Levy? Valva lui transmise un semnal de disperare care se comunică mâinilor. Scărpinându-și erupția de pe piele, se zgâi printre jaluzele, așteptându-se să vadă câteva brute hirsute de la spital.
Afară, pe verandă, stătea Myrna, îmbrăcată într-o scurtă lălâie de catifea reiată, de un măsliniu șters. Părul ei negru era împletit într-o coadă care se încolăcea sub o ureche și îi cădea pe piept. De umăr îi atârna o chitară.
Ignatius era gata să iasă prin jaluzele, rupând șipcile și spărgând yalele, ca să-i încolăcească coada în jurul gâtului până când o va vedea că s-a învinețit. Dar rațiunea triumfă. Nu-i păsa de Myrna; căuta o cale de scăpare. Fortuna o lăsase mai moale. Nu era chiar atât de depravată încât să încheie ciclul acesta nefast înăbușindu-l într-o cămașă de forță, închizându-l într-un mormânt din blocuri de ciment, luminat cu tuburi fluorescente. Fortuna dorea să-l despăgubească. Găsise o metodă să-i facă semn fufei de Myrna, scoțând-o din vreun metrou, de la vreun pichet de grevă, din patul picant al vreunui existențialist eurasian, din mâinile vreunui negru budist, dintr-o sesiune guralivă de terapie în grup.
― Ignatius, ești în maghernița asta? întrebă Myrna cu vocea ei plată, directă, ușor ostilă. Bătu din nou în jaluzele. Uitându-se încordată prin ochelarii cu ramă neagră. Myrna nu era astigmatică. Lentilele erau de sticlă simplă. Purta ochelarii ca pe o dovadă a dăruirii și intensității cu care își urmărea scopurile. Cerceii care se bălăbăneau reflectau ca niște ornamente chinezești de sticlă luminile de pe stradă. Sunt sigură că e cineva înăuntru! Te-am auzit tropăind prin hol. Trage jaluzelele astea păduchioase.
― Da, da, sunt aici, strigă Ignatius. Trase de jaluzele și le deschise rupându-le. Mulțumesc Fortunei c-ai venit.
― Iisuse! Arăți îngrozitor! Parcă ai fi epuizat nervos, sau ceva asemănător. De ce porți bandajul? Ignatius, ce-ai pățit? Uite ce mult te-ai îngrășat. Tocmai citeam anunțurile puse aici pe verandă. Doamne, ai pățit-o.
― Am trecut prin infern, bolborosi Ignatius, apucând-o pe Myrna de mâneca hainei și trăgând-o în antreu. De ce ai ieșit din viața mea, cochetă rea ce ești? Noua ta pieptănătură e fascinantă și cosmopolită. Apucă coada și o apăsă de mustață, sărutând-o viguros. Mirosul de funingine și carbon al părului tău mă excită. Trebuie să plecăm imediat. Trebuie să merg să mă fac hippy în Manhattan.
― Știam eu că ceva nu-i în regulă. Dar nici chiar așa! Nu ești deloc bine, Ig.
― Repede! La un motel! Impulsurile mele naturale țipă să fie satisfăcute. Ai ceva bani la tine?
― Nu mă lua în râs, spuse Myrna supărată. Trase coada de păr umezită din mâinile lui Ignatius și şi-o aruncă pe umăr, peste chitara care zbârnâi. Ascultă-mă, Ignatius, sunt frântă. Sunt pe drum de ieri-dimineață de la ora nouă. De îndată ce ți-am expediat scrisoarea aceea despre regulamentul Partidului pentru Pace, mi-am zis: „Myrna! Ascultă! Băiatul ăsta are nevoie de mai mult decât o scrisoare. Are nevoie de ajutorul tău. Se duce la fund cu toată viteza. Ești suficient de devotată ca să salvezi o minte care se alterează chiar sub ochii tăi? Ești destul de implicată ca să împiedici naufragiul unei mentalități?” Am ieșit de la poștă, m-am urcat în mașină și am pornit încoace. Am condus toată noaptea. Tot înainte. Cu cât mă gândeam mai mult la telegrama aceea nebunească despre Partidul pentru Pace, cu atât eram mai îngrijorată.
Se părea că, în Manhattan. Myrna nu prea avea cauze pentru care să lupte.
― Te înțeleg, strigă Ignatius. Era o telegramă oribilă. O fantezie nebunească. De săptămâni întregi am căzut în abisurile deprimării. După toți acești ani în care am rămas alături de mama, acum a hotărât să se căsătorească și vrea să nu-i mai stau în cale. Trebuie să plecăm. Nu mai pot suporta casa aceasta nicio clipă.
― Cum? Cine naiba ar vrea să se însoare cu ea?
― Mulțumesc Cerului că mă înțelegi! Îți dai seama cât de ridicol și imposibil a devenit totul.
― Unde se află acum? Aș vrea să o fac să înțeleagă cât rău ți-a făcut.
― S-a dus nu știu unde, nereușindu-i probabil analiza sângelui, pentru moment. Nu vreau să o mai văd.
― Cred și eu. Săracul de tine! Ce-ai mai făcut în ultimul timp, Ignatius? Ai tot stat și ai lâncezit la tine în cameră?
― Da. De săptămâni întregi. Am fost imobilizat de o apatie nervoasă. Îți aduci aminte de scrisoarea aceea fantezistă despre arestare și accident? Am scris-o când mama mea l-a întâlnit pentru prima dată pe bătrânul acela detracat. Atunci am început să-mi pierd echilibrul. De atunci am căzut mereu în jos și culmea a fost ideea aceea schizofrenică despre Partidul pentru Pace. Aceste semne exterioare nu erau decât manifestările fizice ale chinului meu interior. Setea mea nebunească de pace era fără îndoială bazată pe dorința de a pune capăt ostilităților existente în această casă mică. Nu pot decât să-ți fiu recunoscător că ai fost suficient de perceptivă ca să analizezi viața mea imaginară întruchipată în scrisori. Mulțumesc Cerului că semnalele mele de disperare erau scrise într-un cod pe care tu ai putut să-l descifrezi.
― Îmi dau seama ce viața inactivă ai dus, după cum te-ai îngrășat.
― Am pus kilogramele stând mereu în pat, căutând uitare și consolare în mâncare. Acum trebuie să plecăm de aici. Vreau să părăsesc casa asta. Îmi produce niște asociații teribile.
― Ți-am spus mereu să pleci din locul acesta. Vino, hai să împachetăm. Vocea monotonă a Myrnei începuse să devină entuziastă. E fantastic! Știam că mai devreme sau mai târziu va trebui să pleci ca să-ți păstrezi sănătatea mintală.
― Ce bine ar fi fost dacă te ascultam mai de mult! N-ar fi trebuit să trec prin toate ororile astea. Ignatius o îmbrățișă pe Myrna, împingând-o, pe ea și chitara ei, în perete. Își dădea seama că ea era în culmea fericirii; bucuroasă că găsise o cauză întemeiată, un caz de bona fide, o nouă mișcare. Te așteaptă un loc în rai, fetița mea. Acum trebuie să o luăm din loc.
