„Ce familie”, se gândi domnul Levy. Mama arăta, într-adevăr, ca o femeie de moravuri ușoare. Se întreba ce-l atrăgea pe agentul de stradă la ea.
― Ține-ți gura aia spurcată, striga femeia. Să spui așa ceva despre un om bun și cumsecade cum e Claude!
― Om cumsecade, pufni disprețuitor Ignatius. Când te-ai înhăitat cu degenerații aceia știam eu că vei sfârși astfel.
În lungul străzii, câțiva oameni ieșiseră pe treptele din fața casei. Ce zi avea să fie și asta! Cu toți oamenii aceia nestăpâniți, domnul Levy risca să fie implicat într-un scandal public. Arsurile de stomac se răspândiseră cuprinzându-i tot pieptul.
Femeia cu păr castaniu căzuse în genunchi și întreba cerul:
― Cu ce-am greșit, Doamne? Spune-mi! Fii bun cu mine!
― Ai îngenuncheat pe mormântul lui Rex! strigă Ignatius. Și acum spune-mi ce învârți tu cu Mecarthistul acela desfrânat. Aparțineți probabil unei celule politice secrete. Nu-i de mirare că am fost bombardat cu manifestele acelea denunțătoare. Nu-i de mirare că am fost urmărit noaptea trecută. Unde-i pețitoarea aia, Battaglia? Unde o pot găsi? Trebuie biciuită! Totul este un complot împotriva mea, un plan răutăcios ca să nu vă mai stau în cale. Maică Doamne! Papagalul ăla a fost fără îndoială dresat de o bandă de fasciști. Ei se pretează la așa ceva.
― Claude îmi face curte, spuse sfidător doamna Reilly.
― Cum? tună Ignatius. Vrei să-mi spui că ai îngăduit unei javre bătrâne să te pipăie peste tot?
― Claude e un bărbat delicat. N-a făcut decât să mă țină de mână de câteva ori.
Ochii și albaștri și galbeni începură să privească cruciș de furie. Își duse mâinile la urechi ca să nu mai audă nimic.
― Cerul știe ce dorințe nerușinate are omul acesta! Te rog nu-mi spune întregul adevăr. Mi-ar produce o prăbușire nervoasă totală.
― Tăceți din gură, strigă domnișoara Annie din spatele jaluzelelor. Nu mai aveți multe zile de stat pe strada asta.
― Claude nu-i foarte deștept, dar e un om cumsecade. E bun cu familia lui, și asta contează. Santa spune că îi plac comuniștii pentru că-i singur. N-are altceva de făcut. Dacă mi-ar cere să mă mărit cu el, chiar în clipa asta aș spune: „Da, Claude!” Așa aș spune, Ignatius! Nici n-am nevoie să stau și să mă gândesc. Am dreptul să am și eu pe cineva, înainte să mor, care să se poarte bine cu mine. Am dreptul să nu trebuiască să-mi tot fac griji tot timpul unde găsesc niște dolari. Când Claude și cu mine ne-am dus să-ți luăm hainele de la infirmiera șefă și ea ne-a dat portofelu’ tău cu aproape treizeci de dolari în el, am simțit că-i ultima picătură. Toată nebunia ta a fost destul de rea, dar să ascunzi banii de biata ta mamă…
― Aveam nevoie de banii aceia într-un anumit scop.
― Care? Să te înhăitezi cu femei pierdute? Doamna Reilly se ridică anevoie de pe mormântul lui Rex. Nu ești numa’ nebun, Ignatius. Ești și zgârcit.
― Chiar crezi că acest Claude roué[31] umblă după însurătoare? bolborosi Ignatius, schimbând subiectul. O să te târâie după el de la un motel prăpădit la altul. Ai să sfârșești prin a te sinucide.
― Am să mă mărit dacă vreau, băiete. Nu mă poți opri. Nu mai poți.
― Omul acela e un radical periculos, spuse Ignatius posomorât. Dumnezeu știe ce orori politico-ideologice ascunde în mintea lui! Te va tortura, sau poate ceva și mai rău.
― Cine naiba ești tu să-mi spui mie ce să fac, Ignatius? Doamna Reilly privi spre fiul ei care își dădea aere. Era scârbită și obosită, nu o interesa nimic din ce ar fi putut spune Ignatius. Claude nu-i prea deștept. Recunosc. Tot timpul mă bate la cap cu comuniștii. Ei și? Poate că n-are habar de politică. Dar nu mă frământă pe mine politica. Nu doresc decât să mor cât de cât onorabil. Claude e de treabă și știe să se poarte bine cu omu’, iar asta-i mai mult decât știi tu, cu toată politica și diploma ta. Pentru toate hatârurile pe care ți le-am făcut, n-am primit decât picioare-n fund. Vreau să fiu tratată bine de cineva înainte să mor. Tu ai învățat totu’, Ignatius, dar nu și cum să fii om adevărat.
― Nu-ți este scris să fii tratată bine, strigă Ignatius. Ești evident masochistă! Un tratament bun te-ar zăpăci și distruge.
― Du-te la dracu’, Ignatius. Mi-ai zdrobit inima de atâtea ori, că nici nu le mai pot număra.
― Omul acesta nu va pune piciorul niciodată în casa aceasta cât sunt eu aici. După ce se va sătura de tine, își va îndrepta probabil poftele lui perverse spre mine.
― Asta ce mai e, nebunule? Închide-ți gura aia tâmpită. M-am săturat! Eu am grijă de tine. Zici că vrai să te odihnești. Pot să-ți aranjez un loc bun de odihnă.
― Când mă gândesc la sărmanul, răposatul meu tată, care abia s-a răcit în mormânt, murmură Ignatius, prefăcându-se că-și șterge ochii umezi.
― Domnul Reilly a murit acu’ două’j’ de ani.
― Douăzeci și unu. Ei și! L-ai uitat pe iubitul tău soț?
― Scuză-mă, spuse încet domnul Levy. Am putea sta puțin de vorbă, domnule Reilly?
― Cum? întrebă Ignatius, observându-l abia atunci pe omul care aștepta pe verandă.
― Ce doriți cu Ignatius? îl întrebă doamna Reilly. Domnul Levy se prezentă. Ei bine, iată-l în persoană! Sper că n-ați luat în serios scornelile alea caraghioase pe care vi le-a spus acu’ câteva zile la telefon. Eram prea obosită să-i smulg telefonu’ din mână.
― Nu am putea intra cu toții în casă? întrebă domnul Levy. Aș dori să vorbesc cu el între patru ochi.
― Pentru mine nu mai are importanță, spuse indiferentă doamna Reilly. Privi în lungul străzii și văzu vecinii care se uitau la ei. Tot cartieru’ e acu’ la curent.
Deschise totuși ușa din față și intrară toți trei în micul antreu. Doamna Reilly puse jos punga de hârtie în care adusese fularul și sabia de plastic a fiului ei și întrebă:
― Ce doriți, domnule Levy? Ignatius! Vino aici și vorbește cu omul ăsta.
― Mamă, trebuie să-mi golesc intestinele. S-au revoltat împotriva traumei din ultimele douăzeci și patru de ore.
― Ieși din baie, băiete, și vino aici. Ce doriți de la nebunu’ ăsta, domnule Levy?
― Domnule Reilly, știi ceva despre aceasta?
Ignatius privi la cele două scrisori pe care le scosese domnul Levy din haină și spuse:
― Bineînțeles că nu. Este semnătura dumneavoastră. Plecați imediat din casa mea. Mamă, acesta este sceleratul care m-a concediat în mod atât de brutal.
― N-ai scris dumneata scrisoarea?
