Un bătrân de la una dintre mese bătu anemic din palme. Ignatius se îţi pe deasupra marginii scenei și văzu că patroana plecase. În locul ei era un stativ împodobit cu inele. Ce avea de gând domnișoara O’Hara?
Pe scenă lunecă apoi Darlene, într-o rochie de bal, cu o trenă lungă din plasă de nailon. Pe cap purta o pălărie monstruoasă de epocă și pe braț o pasăre la fel de monstruoasă. Încă cineva aplaudă.
― Mira, plătești acu’ sau e vai de tine, cabron.
― Erau desigur mulți tăurași la balu’ ăla, da’ tot mi-am păstrat onoarea, îi spuse cu grijă Darlene papagalului.
― Maică Doamne! urlă Ignatius, incapabil să mai tacă. Cretina asta-i Harlett O’Hara?
Papagalul reacționă înaintea lui Darlene, căci ochii lui ca niște mărgele fuseseră ațintiți pe cercelul ca un inel al lui Ignatius încă de când ajunsese în scenă. Când Ignatius urlă, pasărea zbură de pe brațul lui Darlene jos, pe scenă, apoi cârâind și săltând, se năpusti spre capul lui Ignatius.
― Hei, striga Darlene. E nebunu’ ăla!
Tocmai când Ignatius era pe punctul să se năpustească afara din local, papagalul care sărise de pe scenă ajunsese la el pe umăr. Își înfipse ghearele în halat și apucă cu ciocul de cercel.
― Doamne, ajută-mă! strigă Ignatius, sărind în sus și lovind în pasăre cu mâinile lui iritate care îl mâncau. Ce amenințare avicolă făcuse oare să derapeze roata Fortunei în așa hal? Când se ridică dintr-un salt și porni clătinându-se spre ușă, sticlele de șampanie și paharele căzură pe dușumea și se sparseră.
― Vino înapoi cu papagalu’! strigă Darlene.
Lana Lee era acum pe scenă și țipa. Orchestra se oprise. Cei câțiva clienți bătrâni se feriră din calea lui Ignatius, care înainta anevoie printre măsuțe urlând ca un bivol și lovind în grămada de pene trandafirii sudată de urechea și umărul lui.
― Cum dracu’ a ajuns individu’ ăsta aici? întreba Lana Lee pe septuagenarii uluiți din local. Unde-i Jones? Cineva să mi-l cheme pe Jones!
― Vino încoa’, matahală nebună, țipa Darlene. Tocma’ în noaptea premierei! De ce-a trebuit să vii chiar în noaptea premierei?
― Doamne Dumnezeule, se văita Ignatius, încercând să ajungă la ușă. În urma lui lăsă o dâră de mese răsturnate. Cum îndrăzniți, nemernicilor, să asmuțiți o pasăre turbată împotriva unor clienți nevinovați? Pregătiți-vă să fiți dați în judecată chiar mâine dimineață.
― Come! Datorezi două’j’patru de dolari. Plătește chiar acu’!
Ignatius mai răsturnă o masă, dând buzna spre ușă împreună cu palatalul. Simți cum cercelul i se deschide și atunci pasărea, ținându-l strâns în cioc, sări de pe umărul său. Terorizat, Ignatius o zbughi pe ușă afară, chiar pe sub nasul femeii care, foarte hotărâtă, flutura spre el nota de plată.
― Ăău! Hei!
Trecu împleticindu-se pe lângă Jones, care nu se așteptase ca sabotajul său să ia proporții atât de dramatice. Gâfâind, ținându-se de valva cimentată, Ignatius continuă să alerge pe stradă, în calea unui autobuz care tocmai venea spre el. Auzi mai întâi țipetele oamenilor de pe trotuar. Apoi auzi scrâșnetul roților și bubuitul frânelor și când ridică privirea fu orbit de lumina farurilor, aflate la vreun metru de ochii lui. I se păru că lumina farurilor tremură și începe să pălească, apoi leșină.
Ar fi căzut chiar în fața autobuzului, dacă Jones n-ar fi sărit în mijlocul drumului și n-ar fi tras cu mâinile lui mari de halatul alb. Ignatius căzuse astfel pe spate și autobuzul, lăsând o dâră de gaze arse, trecu, huruind, la câțiva centimetri depărtare de cizmele lui.
― E mort? întrebă Lana Lee plină de speranță, privind spre grămada de material alb întinsă în mijlocul străzii.
― Sper că nu! Ne datorează două’j’patru de dolari, maricon-ul!
― Hei, trezește-te, omule, spuse Jones, suflând fum peste trupul inert.
Bărbatul în costum negru și pălărie tare ieși din aleea unde se ascunsese văzându-l pe Ignatius intrând la bar. Plecarea lui Ignatius de la Bucuria Nopții fusese atât de violentă și rapidă, încât omul, prea surprins, nu acționase până atunci.
― Lăsați-mă să mă uit eu la el, spuse tare, aplecându-se și ascultând inima lui Ignatius. O bătaie ca de tobă îl înștiință că viața mai pulsa încă sub metrajul halatului alb. Îi apucă încheietura mâinii. Ceasul cu Mickey Mouse era turtit. N-are nimic. Și-a pierdut doar cunoștința. Omul își drese glasul și ordonă fără vlagă: Dați-vă înapoi! Are nevoie de aer.
Strada era plină de lume și autobuzul se oprise cu câțiva metri mai departe, blocând traficul. Dintr-o dată ai fi zis că ești pe strada Bourbon în timpul carnavalului.
Prin întunericul ochelarilor, Jones privea spre străin. I se părea cunoscut, părea versiunea bine îmbrăcată a cuiva pe care îl mai văzuse și altă dată. Ochii miopi i se păreau cei mai cunoscuți. Jones își aducea aminte aceiași ochi miopi deasupra unei bărbi roșii. Și apoi de aceiași ochi, sub o șapcă albastră, la secția de poliție, în ziua incidentului cu alunele furate. Nu spuse nimic. Un polițist rămâne tot polițist. Era mai bine să-i ignori, dacă nu se legau de tine.
― De unde a apărut? întreba Darlene mulțimea de oameni din jur. Papagalul roz se așezase din nou pe brațul ei, cu cercelul atârnându-i în cioc, ca un vierme de aur. Ce mai premieră! Ce-o să ne facem, Lana?
― Nimic, răspunse Lana supărată. Îl lăsăm să zacă acolo pân’ vin măturătorii să măture strada. Și acu’ vreau să pun mâna pe Jones.
― Ăău! Hei! Mârtanu’ ăsta a intra’ cu de-a sila. Ne-am bătut și ne-am împins, da’ codoșu’ nu s-a lăsat. Voia morțiș să intre la Bucuria Nopții. M-am temut că, dacă rup costumu’ ăsta-nchiriat, tre’ să-l plătești tu, ș-ar fi dat clubu’ faliment. Aău!
― Tacă-ți gura, deșteptule! Cred că-i nevoie să-mi chem toți amicii de la poliție. Ești dat afară! Și tu la fel, Darlene. Știam eu că n-ar fi trebuit să-ți dau voie să te sui pe scena mea. Cară-te, cu pasărea aia afurisită cu tot, de pe trotuarul meu. Lana se întoarse spre mulțime. Hei, oameni buni, cum tot sunteți aici, ce-ar fi să intrați la Bucuria Nopții? Avem un spectacol de ’naltă clasă!
― Mira, Lee. Femeia de rasă latină suflă un damf fetid spre Lana Lee. Cine plătește cei două’j’patru de dolari pentru șampanie?
― Și tu ești dat-afară, tâmpito! surâse apoi spre mulțime. Veniți, oameni buni, ca să vă bucurați de băutura făcută de barmanul nostru expert, după pofta inimilor voastre.
Oamenii își întindeau gâturile ca să se uite la movila albă ce respira zgomotos și nu luau seama la invitație.
Lana Lee era pe punctul de a se duce și a da cu piciorul în movilă ca să o readucă în simțiri și s-o alunge din rigola ei, când omul cu pălărie tare îi spuse politicos:
― Aș vrea să folosesc telefonul. Poate-i mai bine să chem o ambulanță.
Lana privi costumul de mătase, pălăria, ochii miopi, șovăitori. Simțea că nu-i pericol, că e un om blând. Vreun doctor bogat. Vreun avocat. Poate ar fi putut să prefacă acest mic fiasco în ceva profitabil.
― Desigur, șopti ea. Uite ce, e păcat să-ți pierzi seara c-un individ culcat pe stradă. Nu-i decât un fel de vagabond. Nu ți-ar prinde bine să te distrezi un pic? Păși în jurul movilei mari și albe, care gâfâia și sforăia ca un vulcan. Undeva, într-o țară imaginară, Ignatius visa o Myrna Minkoff terorizată, judecată într-un tribunal al bunului gust și al decenței și declarată vinovată. Urma să se pronunțe o sentință îngrozitoare. Una care îi garanta persoanei ei fizice suferințe trupești și penitențe înjositoare, pentru nenumăratele ei jigniri. Lana Lee se apropie de bărbatul în costum negru și băgă mâna în salopeta ei de lame. Se lăsă pe vine alături de el și îi trecu prin fața ochilor de mai multe ori fotografia cu cartea lui Boethius pe care o ținea în mână. Aruncă o privire aici, baby. Cum ți-ar plăcea să petreci noaptea cu ea?
Bărbatul cu pălărie tare își ridică ochii de pe fața palidă a lui Ignatius, privi la femeie, la carte, la glob, la cretă. Își drese din nou vocea și spuse:
― Sunt agentul Mancuso sub acoperire. Te arestez pentru acostare și deținere de poze pornografice.
Tocmai atunci cele trei membre ale auxiliarului feminin dizolvat, Frieda, Betty și Liz, intrară în mulțimea care îl înconjura pe Ignatius.
