Acum nu o mai detest, ba chiar am început să cred că
sună frumos. Nu-mi mai doresc să dispară, ci vreau s-o văd pe toate site-urile cu micro-bloguri.
În perioada în care „Ne cerem scuze, mesajul a fost deja șters” a dispărut, unii dintre prietenii mei se declarau pesimiști în legătură cu viitorul Chinei. Eu însă
nu eram deloc așa. În cei treizeci de ani de reformă, viața politică din China a trecut tot timpul prin perioade de relaxare, urmate de perioade mai stricte, apoi din nou relaxare... Deja m-am obișnuit. Probabil că nu peste
mult timp funcționarii vor începe din nou să recite
„Partidul și autoritățile trebuie să accepte supravegherea și criticile cetățenilor”. Spun asta de 64
de ani și vor continua s-o spună. Sentimentul meu este că, pe cât mai des vin cu asemenea slogane, pe atât de des va apărea și „Ne cerem scuze, mesajul a fost deja șters”.
Asta îmi amintește de o anecdotă din vechime. Un om din țara Chu n-a fost atent când a traversat râul cu barca și și-a scăpat sabia în apă. A scrijelit repede un semn pe barcă să știe unde i-a căzut sabia și când a ajuns la mal a sărit în apă în dreptul semnului, să o caute. Firește că
sabia nu era acolo. Când autoritățile spun că sunt deschise la critica cetățenilor este ca atunci când faci semn pe barcă unde ți-a căzut sabia în apă, iar apoi duci barca la mal și te apuci să cauți sabia. Doar că acolo scrie
„Ne cerem scuze, mesajul a fost deja șters”.
7 februarie 2014
Istoria absurdă a luptei de clasă
Cei 64 de ani de la venirea Partidului Comunist la putere pot fi analizați din multe puncte de vedere, iar unul dintre acestea este lupta de clasă.
În timpul lui Mao Zedong nu existau nici moșieri, nici capitaliști. După 1949, aceștia au fost desemnați drept
reprezentanți ai clasei exploatatoare, moșierilor le-au fost confiscate pământurile în timpul reformei agrare, iar capitaliștilor le-au fost luate fabricile când s-a dispus crearea de parteneriate public-private.
Bunicul meu moștenise și el peste 200 de mu de pământ, doar că nu a fost la fel de harnic și cumpătat ca cei dinaintea sa, îi plăcea să mănânce, să bea și să se veselească, și în fiecare an mai vindea câțiva mu. În 1949, aproape că nu mai rămăsese cu nimic. Dar uite așa a scăpat de eticheta de moșier, pe care au căpătat-o cei care i-au cumpărat pământurile și care au fost denunțați public vreme îndelungată, de nici fiii și nepoții lor nu mai îndrăzneau să ridice privirea din pământ pe stradă.
Tata a avut noroc, și la fel am avut și eu. Amândoi ar trebui să-i mulțumim bunicului că n-a fost gospodar.
Pe atunci duceam lipsă de toate cele, eram cu toții săraci. Moșierii și capitaliștii de odinioară erau la fel de săraci, dacă nu chiar mai amărâți. Sărăcia ne făcuse pe toți egali, nu mai existau clase sociale și cu atât mai puțin contradicții sau luptă de clasă, dar cu toate acestea strigam toată ziua „Nu uitați de lupta de clasă!”.
Sloganul era pe toate zidurile din orașe și sate, pe cana cu care beam apă și pe peretele toaletei. Nu scăpam de el nici când mergeam la culcare pentru că era imprimat pe fața de pernă, să nu care cumva să uităm de lupta de clasă în somn.
China de astăzi este o cu totul altă lume față de cea a lui Mao Zedong. Au apărut clasele sociale, iar lupta dintre cele două extreme este vizibilă aproape peste tot.
De pildă, într-un hotel de cinci stele, femeia care spăla vasele a vrut să-i ducă fiului ei student mâncarea rămasă de la un client. A fost descoperită și dată afară
pentru furt din bunurile hotelului. Ceea ce-a durut-o cel mai mult nu a fost că și-a pierdut locul de muncă, ci că
a trebuit să risipească. „Mâncarea era bună și m-au pus s-o arunc la gunoi. E strigător la cer”, a povestit ea.
La un alt hotel, un patron și-a invitat trei prieteni la masă și au consumat în valoare de 200.000 de yuani, aproximativ 30.000 de dolari. Celor de la hotel le-a fost teamă să-l lase să plătească cu cardul și i-au cerut să
plătească în numerar. După ce s-au certat, patronul a dat un telefon și i-a cerut unui angajat să-i aducă 200.000
de yuani în bancnote de un yuan. Cei de la hotel n-au avut încotro decât să se adune și să numere banii.
Așezat pe o sofa și răsfoind o revistă, patronul le-a spus arogant: „Neica e în stare să plătească, voi sunteți în stare să-i numărați?”
În ianuarie anul acesta, ca să arate hotărârea cu care luptă împotriva corupției, Parchetul General a făcut publice cifrele din dosarele anticorupție, din perioada ianuarie-noiembrie 2013: au fost procesate 27.236 de dosare și 36.907 de indivizi, dintre care 21.848 de dosare
au fost cazuri însemnate de corupție și mită, suma totală
fiind de 5.510.000.000 de yuani12. În aprilie 2013, Yuan Dong, un activist din provincia Henan, împreună cu alte trei persoane au întins o pancartă în zona comercială Xidan, din Beijing, cerând să fie făcute publice averile demnitarilor. Au fost imediat arestați sub acuzația de protest ilegal. În acel moment, autoritățile nu au suflat nicio vorbă despre lupta anticorupție.
În cei treizeci de ani de transformări fantastice, discrepanțele economice aduse de dezvoltarea inegală
și de ciocnirile dintre autorități și cetățeni cauzate de corupția tot mai mare au umplut societatea de contradicții și luptă de clasă. Dar astăzi nu mai auzim sloganul „Nu uitați de lupta de clasă!”, el a fost înlocuit de „societatea armonioasă” și de „stabilitate mai presus de toate”. Asta pentru că societatea este deja într-un moment de criză, iar pentru clasa conducătoare apelul la lupta de clasă ar însemna să-și sape propriul mormânt. „Nu uitați de lupta de clasă!”, care răsuna odinioară până în înaltul cerului, nu mai e de actualitate, s-a dus pe lumea cealaltă, după Mao Zedong.
În cei 64 de ani de guvernare, în China s-a scris o 12 Aproximativ 910 milioane de dolari.
istorie absurdă a luptei de clasă. Înainte, când nu aveam clase sociale, autoritățile cereau poporului să nu uite de lupta de clasă; acum, când ele există, autoritățile ne cer să nu cumva să ne amintim de ea.
17 martie 2014
Apariția și dispariția Revoluției Culturale În 1970 China era în vâltoarea cumplită a Revoluției Culturale, când Zhang Hongbing, un tânăr de 16 ani din provincia Anhui, a auzit-o pe mama lui criticând într-o discuție în familie cultul personalității lui Mao Zedong.
Imediat, tatăl și fiul s-au dus să raporteze ideile antirevoluționare ale mamei, care a fost arestată în aceeași zi. Zhang Hongbing își mai aduce încă aminte cum cei care au venit s-o aresteze au legat-o atât de strâns încât încheieturile umerilor începuseră să-i pocnească. După două luni, femeia a fost executată prin împușcare pentru crime antirevoluționare.
La patru ani după încheierea Revoluției Culturale, în 1980, mama a fost reabilitată. Tribunalul local a decis că
fusese executată pe nedrept și că trebuia exonerată de orice vină. În lunile care au urmat, Zhang Hongbing și tatăl său au evitat cu grijă subiectul. Abia după ce a ieșit la pensie, tatăl a adus pentru prima dată vorba despre asta și și-a asumat cea mai mare parte din vină, pentru
că el era adult.
