— Da?

— Din câte am văzut eu, biata fată a plătit pentru privilegiul de a te avea în benzinăria ei. Crezi că şi-a dat seama între timp?

— Nici vorbă.

— Ce eşti? Un escroc de doi bani?

— Da, răspunse Wednesday dând din cap. Presupun că

asta sunt. Printre altele.

Apoi trecu pe banda din stânga, ca să depăşească un camion. Cerul era sumbru, de un cenuşiu uniform.

— O să ningă, zise Shadow.

— Da.

— Sweeney mi-a arătat cum a făcut trucul cu monedele de aur?

— Oh, da.

— Nu-mi amintesc.

— O să-ţi aminteşti. A fost o noapte lungă.

Câţiva fulgi mici de zăpadă atinseră parbrizul şi se topiră

imediat.

— Corpul soţiei tale este expus în acest moment la Wendell’s Funeral Parlor, zise Wednesday. Apoi, după prânz, va fi luat de acolo şi dus la cimitir, pentru înmormântare.

— De unde ştii?

— Am dat un telefon, în timp ce tu erai la toaletă. Ştii unde se află Wendell’s Funeral Parlor?

Shadow dădu din cap. Fulgii de zăpadă se învolburau şi se agitau în faţa lor.

— Asta-i ieşirea noastră, zise Shadow.

Maşina lăsă în urmă şoseaua interstatală şi trecu pe lângă

grupul de moteluri din nordul oraşului Eagle Point.

Trecuseră trei ani. Da. Motelul Super-8 dispăruse, fusese demolat, iar în locul lui se afla un Wendy’s. Erau mai multe semafoare, vitrine necunoscute… Se îndreptară spre centru.

Shadow îi ceru lui Wednesday să încetinească în timp ce treceau prin dreptul sălii Muscle Farm. ÎNCHIS PE DURATĂ

NEDEFINITĂ DIN CAUZĂ DE DECES anunţa un panou scris de mână şi prins pe uşă.

O luară la stânga, pe strada principală. Trecură pe lângă

un salon nou de tatuaj şi pe lângă Centrul de Recrutare al Forţelor Armate, apoi pe lângă Burger King şi pe lângă

farmacia Olsen’s – familiară şi neschimbată –, şi în cele din urmă ajunseră în dreptul faţadei din cărămizi galbene a capelei funerare. O firmă de neon la fereastra din faţă anunţa CASA ODIHNEI VEŞNICE. Sub firmă se aflau câteva pietre de mormânt neinscripţionate.

Wednesday opri maşina în parcare şi întrebă:

— Vrei să vin cu tine?

— Nu neapărat.

— Foarte bine, zise el, iar rânjetul lipsit de umor apăru din nou. Am nişte treburi de făcut în timp ce tu îţi iei rămas-bun.

O să rezerv camere la motelul America. Ne întâlnim acolo, după ce termini.

Shadow ieşi din maşină şi îl privi cum pleacă. Apoi intră în clădire. Coridorul slab luminat mirosea a flori şi a lac de mobilă, cu o vagă nuanţă de formaldehidă şi putreziciune. La capăt se afla Capela Odihnei Veşnice.

Shadow îşi dădu seama că ţinea în mână banul de aur, pe care-l trecea în mod automat dintre degete pe dosul palmei, într-un gest ce se repeta fără încetare. Greutatea din mână îi dădea siguranţă.

Numele soţiei sale era scris pe o bucată de hârtie prinsă

lângă uşa de la capătul coridorului. Shadow intră în Capela Odihnei Veşnice. Cunoştea cea mai mare parte a persoanelor din încăpere: familia Laurei, colegii ei de la agenţie şi câţiva dintre prieteni.

Îl recunoscură cu toţii. Shadow văzu aceasta pe feţele lor.

Totuşi, nu-i zâmbi nimeni, nu-l salută nimeni.

La capătul încăperii se ridica o mică estradă, iar pe ea se afla un sicriu de culoare crem, ce avea în jur mai multe buchete de flori stacojii, galbene, albe şi de un purpuriu profund, sângeriu. Shadow făcu un pas. Din locul în care se afla putea să vadă trupul Laurei. Nu voia să se apropie. Nu îndrăznea să se îndepărteze.

Un bărbat în costum negru – Shadow presupuse că lucra la firma de pompe funebre – îi spuse:

— Domnule, vreţi să semnaţi în cartea de condoleanţe?

Şi-i arătă un registru legat în piele, lăsat deschis pe un pupitru.

Iar el scrise SHADOW şi data, cu scrisul său precis, apoi, încet, adăugă dedesubt (CĂŢELUŞUL). Nu voia să se îndrepte din nou către locul unde se strânseseră oamenii şi unde se găsea sicriul ce avea în el lucrul acela care nu mai era Laura.

O femeie scundă intră pe uşă şi ezită o clipă. Avea părul de un roşu arămiu şi purta haine scumpe şi foarte negre.

„Veşminte de văduvă”, îşi zise Shadow, care o recunoscu pe Audrey Burton, soţia lui Robbie.

Audrey ţinea în mână un buchet de violete, cu cozile înfăşurate în folie argintie. Un buchet pe care l-ar fi făcut un copil în luna iunie, gândi Shadow. Dar violetele nu erau flori ale anotimpului în care se aflau.

Audrey îl privi pe Shadow în ochi, însă nu-l recunoscu.

Străbătu apoi încăperea către sicriul Laurei. Shadow o urmă.

Laura zăcea întinsă, cu ochii închişi şi braţele încrucişate pe piept. Purta un costum albastru, demodat, pe care Shadow nu-l cunoştea. Părul ei lung, castaniu nu-i cădea pe ochi. Era Laura şi nu era ea. Shadow îşi dădu seama că