limuzina nu era de tutun. Nu era nici de marijuana, decise Shadow. Mirosea cam ca piesele electrice care ard.

Tânărul inhală fumul, apoi îşi ţinu răsuflarea. Lăsă fumul să-i iasă pe gură şi-l inhală din nou, prin nări. Shadow bănui că exersase chestia asta în faţa oglinzii, înainte s-o facă în public.

— Dacă mă minţi, zise băiatul, care părea la mare distanţă, o să te omor. Ştii asta.

— Mi-ai mai spus.

Băiatul mai trase un fum lung din ţigară. Luminile din maşină se schimbară din portocaliu în roşu, apoi în purpuriu.

— Ai zis că locuiţi la motelul America? întrebă el, apoi bătu în geamul din spatele lui, dinspre şofer, iar geamul coborî.

Hei! La motelul America, de pe autostradă. Trebuie să-l lăsăm acolo pe oaspetele nostru.

Şoferul dădu din cap, iar geamul coborî.

Fibrele optice luminoase ce pâlpâiau în interiorul limuzinei continuau să-şi schimbe culorile în mod ciclic. Shadow avu impresia că şi ochii băiatului pâlpâiau, în culoarea verde a monitorului unui calculator antic.

— Omule, să-i spui lui Wednesday aşa. Să-i spui că e istorie. Că e uitat. Că e bătrân. Şi că mai bine ar accepta asta. Să-i spui că noi suntem viitorul şi că nu ne pasă de el sau de cei ca el. Timpul lui a expirat. Da? Omule, nu uita să-i spui asta. A fost aruncat în lada de gunoi a istoriei, în timp ce oameni ca mine se plimbă cu limuzina pe superautostrada viitorului.

— O să-i spun, zise Shadow, care începea să se simtă

ameţit şi spera că nu se îmbolnăvise.

— Să-i spui că am reprogramat nenorocita de realitate. Să-i spui că limbajul e un virus şi că religia e un sistem de operare, iar rugăciunile sunt doar grămezi de spam. Spune-i asta sau te omor, zise calm tânărul, din mijlocul fumului.

— Am înţeles. Puteţi să mă lăsaţi aici. Pot să merg pe jos restul drumului.

Tânărul dădu din cap.

— Mi-a făcut plăcere să discut cu tine, zise el, acum

relaxat din cauza fumului. Trebuie să ştii că, dacă vrem să te omorâm, atunci te ştergem pur şi simplu. Ai priceput? Un clic şi eşti rescris la întâmplare cu unu şi cu zero. Revenirea nu-i o opţiune, adăugă el, apoi bătu în geam. Coboară aici, rosti, apoi se întoarse din nou către Shadow şi arătă spre ţigară. Piele sintetică de broască râioasă. Ştii că acum putem face bufotenină14 sintetică?

Maşina se opri. Persoana din dreapta lui Shadow coborî şi ţinu uşa deschisă pentru el. Shadow coborî împleticindu-se, cu mâinile legate la spate. Îşi dădu seama că nu privise cu suficientă atenţie cele două persoane care stătuseră până

atunci împreună cu el pe banchetă. Nu ştia dacă sunt bărbaţi sau femei, tineri sau bătrâni.

Legăturile îi fuseseră tăiate. Bucăţile de nailon căzuseră pe asfalt. Shadow se întoarse. Interiorul maşinii devenise acum un nor dens de fum în care luceau două lumini de culoare arămie, ca ochii minunaţi ai unei broaşte râioase.

— Totul e în legătură cu paradigma dominantă, Shadow.

Altceva nu contează. Şi apropo, condoleanţe pentru doamna ta.

Uşa se închise, iar limuzina cea lungă demară în tăcere.

Shadow se afla la vreo două sute de metri de motel şi porni către acesta, respirând aerul rece şi trecând pe lângă

reclamele roşii, galbene şi albastre care promovau orice fel de mâncare pe care şi-o poate imagina un om, atâta timp cât aceasta era un hamburger, şi astfel ajunse la motelul America fără niciun incident.

14 Bufotenină – alcaloid cu efect halucinogen care există în multe plante, dar care a fost iniţial izolat din secreţia pielii broaştei râioase.

CAPITOLUL TREI

Fiecare oră te răneşte. Ultima te ucide.

VECHE ZICALĂ

La recepţia motelului America se afla o tânără slabă, care-i spuse lui Shadow că prietenul lui îi reţinuse deja o cameră

şi-i dădu cheia încăperii, constând într-un dreptunghi din plastic. Fata avea părul blond pal şi o figură de rozătoare, mai evidentă atunci când părea bănuitoare şi mai puţin vizibilă atunci când zâmbea. Şi de cele mai multe ori, îl privi pe Shadow bănuitoare. Refuză să-i spună numărul camerei lui Wednesday şi insistă să-i telefoneze ea acestuia ca să-i anunţe sosirea oaspetelui său.

Wednesday ieşi dintr-o cameră pe coridor şi-i făcu semn lui Shadow.

— Cum a fost înmormântarea? întrebă el.

— S-a terminat, răspunse Shadow.

— Vrei să discutăm despre asta?

— Nu.

— Bine, zise Wednesday rânjind. În ziua de azi se vorbeşte prea mult. Vorbe, vorbe, vorbe. Ţara asta ar duce-o mult mai bine dacă oamenii ar învăţa să sufere în tăcere. Ţi-e foame?

— Puţin.

— Aici n-au mâncare. Dar poţi să comanzi o pizza, şi ţi-o aduc în cameră.

Wednesday îl conduse în camera sa, care se afla vizavi de cea a lui Shadow. În cameră erau hărţi peste tot, despăturite, întinse pe pat, prinse pe pereţi. Wednesday făcuse semne pe hărţi cu markere în culori aprinse: verde fluorescent, roz ţipător şi portocaliu plin de viaţă.

— Am fost răpit de un puşti gras cu o limuzină, spuse Shadow. A zis să-ţi spun că vei fi azvârlit în lada de gunoi a istoriei, în timp ce oameni ca el se plimbă cu limuzinele pe

superautostrăzile vieţii. Ceva în genul ăsta.

— E un mucos, replică Wednesday.

— Îl cunoşti?

Wednesday ridică din umeri şi răspunse:

— Ştiu cine e. Indivizii n-au niciun indiciu, spuse el, aşezându-se cu zgomot pe singurul scaun din încăpere. N-au nici cel mai mic indiciu. Cât timp trebuie să mai stai în oraş?

— Nu ştiu. Probabil o săptămână. Presupun că trebuie să

strâng lucrurile Laurei, să rezolv cumva cu apartamentul, să

scap de hainele ei, chestii de felul ăsta. O s-o înnebunească

pe mama ei, dar femeia merită aşa ceva.