— Nu, răspunse el. În niciun caz tu.

Continuă să meargă pe jos. Audrey mergea alături de el, cu o viteză de cinci kilometri la oră. Fulgi de zăpadă dansau în lumina farurilor ei.

— Credeam că-i prietena mea cea mai bună, zise Audrey.

Discutam în fiecare zi. Când mă certam cu Robbie, ea era prima care afla. Ne duceam la Chi-Chi, beam câte o mărgărită şi discutam despre cât de scârboşi pot fi bărbaţii.

Şi în tot timpul ăsta ea se regula cu el, fără să-mi dau seama.

— Audrey, te rog să pleci.

— Vreau doar să ştii că am avut un motiv serios ca să fac ceea ce am făcut.

Shadow nu spuse nimic.

— Hei! strigă ea. Vorbesc cu tine!

Shadow se întoarse către ea:

— Vrei să-ţi spun că ai avut dreptate s-o scuipi pe Laura în faţă? Vrei să-ţi spun că nu mi-a păsat? Sau că ceea ce mi-ai zis m-a făcut s-o urăsc mai mult decât îi simt lipsa? N-o să

se întâmple asta.

Femeia merse cu maşina alături de el încă un timp, fără să

mai spună nimic. Apoi întrebă:

— Shadow, cum a fost la închisoare?

— A fost bine. Tu te-ai fi simţit ca acasă.

Audrey apăsă pe acceleraţie, făcând motorul să huruie, apoi se îndepărtă.

După ce lumina farurilor dispăru, lumea deveni întunecată. Crepusculul se transformă în noapte. Shadow se

aştepta ca mersul să-l încălzească, să împrăştie căldură în mâinile şi picioarele lui reci ca gheaţa. Nu se întâmplă aşa.

Pe când era în închisoare, Low Key Lyesmith se referise odată la micul cimitir din spatele infirmeriei, numindu-l Livada Oaselor, iar imaginea se înrădăcinase în mintea lui Shadow. În noaptea aceea visase o livadă în lumina lunii, cu pomi de un alb scheletic, cu ramuri care se terminau prin mâini osoase şi cu rădăcini bine înfipte în morminte. În visul lui, în copacii din livada oaselor creşteau fructe, iar fructele din visul acela aveau ceva tulburător, dar când se trezise nu-şi mai amintise ce fructe ciudate creşteau în copacii aceia, nici de ce i se păruseră atât de respingătoare.

Pe lângă el treceau maşini. Shadow îşi dori să fi existat acolo un trotuar. Se împiedică de ceva în întuneric şi căzu în şanţul de la marginea drumului, iar mâna dreaptă i se cufundă în noroiul rece, adânc de vreo zece centimetri. Se ridică în picioare şi-şi şterse mâinile pe pantaloni. Rămase locului, zăpăcit. Avu timp doar să observe că lângă el se afla cineva, înainte ca pe nas şi pe gură să-i fie pus ceva umed şi să simtă un miros aspru, de chimicale.

De data asta, şanţul i se păru cald şi confortabil.

Shadow îşi simţea tâmplele de parcă acestea ar fi fost ataşate la restul craniului cu nişte cuie pentru prins tabla pe acoperiş, iar vederea îi era difuză.

Avea mâinile legate la spate cu un fel de fâşii. Se afla într-o maşină, pe o banchetă din piele. Pentru o clipă, se întrebă

dacă se întâmplase ceva cu percepţia sa asupra distanţei, apoi îşi dădu seama că într-adevăr celălalt scaun se afla departe de el.

În jurul lui stăteau câteva persoane, dar nu putea să se întoarcă şi să le privească.

Tânărul gras din celălalt capăt al limuzinei luă din bar o cutie de Coca-Cola dietetică şi o deschise. Purta o haină

lungă, neagră, dintr-un material mătăsos, şi părea să fi ieşit de curând din adolescenţă, pentru că pe un obraz îi luceau stropi de acnee. Zâmbi când văzu că Shadow se trezise.

— Salut, Shadow, zise el. Să nu faci pe şmecherul cu mine.

— Bine, răspunse Shadow. N-o să fac. Poţi să mă laşi la motelul America, de pe autostrada interstatală?

— Arde-l, zise tânărul persoanei din stânga lui Shadow, iar Shadow încasă un pumn în plexul solar, care-i tăie răsuflarea şi-l dărâmă.

După care se îndreptă, încetul cu încetul.

— Ţi-am zis să nu faci pe şmecherul cu mine. Ai făcut pe şmecherul. Răspunde scurt şi la obiect, altfel te omor. Sau poate n-o să te omor. Poate o să-i las pe copii să-ţi rupă toate oasele din trupul tău afurisit. Sunt cu totul două sute şase oase. Aşa că nu face pe şmecherul.

— Am înţeles, răspunse Shadow.

Lumina din limuzină îşi schimbă culoarea, din violet în albastru, apoi în verde, iar după aceea în galben.

— Lucrezi pentru Wednesday, zise tânărul.

— Da.

— Ce naiba vrea? Ce face aici? Trebuie să aibă un plan.

Care-i planul lui?

— Am început să lucrez pentru domnul Wednesday în dimineaţa asta, spuse Shadow. Sunt comisionarul lui. Poate şi şoferul, dacă mă va lăsa să conduc vreodată. Abia am schimbat vreo zece cuvinte.

— Vrei să spui că nu ştii?

— Vreau să spun că nu ştiu.

Băiatul îl privi îndelung. Dădu pe gât puţină cola, râgâi, apoi îl privi din nou îndelung.

— Dacă ai şti, mi-ai spune?

— Probabil că nu, admise Shadow. După cum ai spus şi tu, lucrez pentru domnul Wednesday.

Băiatul îşi desfăcu jacheta şi scoase din buzunarul interior o tabacheră de argint. O deschise şi-i oferi o ţigară lui Shadow.

— Fumezi?

Shadow se gândi să-i ceară a-i dezlega mâinile, apoi renunţă.

— Nu, mulţumesc.

Ţigara părea să fie făcută de mână, iar când băiatul o aprinse cu o brichetă Zippo neagră, mată, aroma care umplu