— Eşti moartă, copilaşule.

— Da, zise ea. Da, sunt moartă. Vino şi stai lângă mine, spuse ea, bătând uşor cu mâna în pat, alături de ea.

— Nu, zise Shadow. Cred că deocamdată o să stau aici.

Avem nişte probleme nerezolvate şi trebuie să discutăm despre ele.

— Cum ar fi, de exemplu, faptul că-s moartă?

— Posibil, dar eu mă gândeam la modul în care aţi murit.

Tu şi Robbie.

— Oh! exclamă ea. La asta te gândeai.

Shadow simţi – sau poate îşi imagină că simte – miros de putreziciune, de flori şi de chimicale. Soţia lui – fosta lui soţie… nu, se corectă el, răpo sata lui soţie… — stătea pe pat şi se uita la el, fără să clipească.

— Căţeluşule, zise ea, vrei – crezi că-i posibil – să-mi dai o ţigară?

— Credeam că te-ai lăsat.

— M-am lăsat. Dar acum nu-mi mai pasă de riscul de a mă îmbolnăvi. Şi cred că mi-ar calma nervii. În holul motelului e un automat.

Shadow îşi puse blugii şi tricoul şi se duse desculţ în hol.

Recepţionerul de noapte era un bărbat de vârstă medie, care citea o carte de John Grisham. Shadow cumpără un pachet de Virginia Slims de la automat. Îi ceru recepţionerului o cutie de chibrituri.

Bărbatul se uită la el şi îl întrebă în ce cameră stă. Shadow îi spuse. Bărbatul dădu din cap.

— Este o cameră pentru nefumători, zise el. Aveţi grijă să

deschideţi fereastra.

Îi dădu lui Shadow o cutie de chibrituri şi o scrumieră de plastic cu emblema motelului America pe ea.

— Am înţeles, spuse Shadow.

Se întoarse în cameră. Nu aprinse lumina. Soţia sa încă se mai afla pe pat. Se întinsese peste aşternutul mototolit.

Shadow deschise fereastra şi-i dădu apoi ţigările şi

chibriturile. Degetele ei erau reci. Aprinse un chibrit, iar el văzu că unghiile ei, de obicei impecabile, erau roase şi rupte, având noroi sub ele.

Laura aprinse ţigara, inhală fumul şi stinse chibritul.

Trase un alt fum şi zise:

— Nu-i simt gustul. Nu-mi foloseşte la nimic.

— Îmi pare rău, spuse el.

— Şi mie, zise Laura.

Când femeia trase din ţigară, vârful acesteia luci, iar Shadow putu să-i vadă faţa.

— Deci, spuse ea, ţi-au dat drumul.

— Da.

— Cum a fost la închisoare?

— Se putea şi mai rău.

— Da.

Vârful ţigării străluci portocaliu.

— Încă îţi sunt recunoscătoare. N-ar fi trebuit să te amestec în povestea asta.

— Ei bine, am fost de acord, zise el. Aş fi putut să refuz. Se întrebă de ce nu-i era frică de ea. De ce visul despre un muzeu îl îngrozise, iar faptul că discuta cu un cadavru nu-l speria deloc.

— Da, spuse ea. Ai fi putut. Nătărăule…

Fumul îi învăluia fata. Laura arăta minunat în lumina aceea difuză.

— Vrei să ştii ce-a fost între mine şi Robbie?

— Da.

Era Laura, îşi dădu el seama. Vie sau moartă, nu se temea de ea.

Laura îşi strivi ţigara în scrumieră.

— Erai în închisoare. Iar eu aveam nevoie de cineva cu care să vorbesc. Aveam nevoie de un umăr pe care să plâng.

Tu nu erai cu mine. Eram întoarsă pe dos.

— Îmi pare rău.

Shadow realiză că vocea ei suna altfel, şi încercă să

descopere ce anume era diferit.

— Ştiu. Aşa că ne-am întâlnit la o cafea. Am discutat despre ce-o să facem după ce vei ieşi din închisoare. Despre

ce bine va fi să te revedem. Ştii, Robbie chiar ţinea la tine.

Voia să-ţi dea vechea ta slujbă.