plângă. Stinse lumina şi se întinse pe pat, apoi şi-o aminti pe Laura aşa cum fusese înainte ca el să meargă la închisoare.

Îşi aminti de căsătoria lor de pe vremea când erau tineri, fericiţi, naivi şi dornici să se atingă mereu unul pe altul.

Trecuse foarte mult timp de când Shadow plânsese ultima oară, atât de mult timp că uitase cum se plânge. Nu plânsese nici măcar atunci când îi murise mama. Însă acum începu să

plângă cu suspine lungi, dureroase. Îi părea rău de Laura şi de zilele care trecuseră pentru totdeauna.

Şi pentru prima oară de când fusese copil, Shadow adormi plângând.

Venirea în America

ANUL 813

Navigaseră pe marea cea verde după stele şi după ţărmuri, iar când ţărmul devenise doar o amintire iar cerul nopţii devenise acoperit şi întunecat, navigaseră după credinţă şi se rugaseră Tatălui Tuturor să-i conducă în siguranţă încă o dată până la mal.

Avuseseră o călătorie rea, le amorţiseră degetele şi simţeau o durere în oase pe care nici vinul n-o putea potoli. Se trezeau dimineaţa văzând cum bruma li se aşternuse pe bărbi şi, până când soarele avea să-i încălzească, arătau ca nişte bătrâni, cu bărbile albite înainte de vreme.

Dinţii li se clătinau, iar ochii li se înfundaseră în orbite atunci când acostaseră pe pământurile verzi din vest.

Oamenii ziseră:

— Suntem departe, departe de casele noastre şi de vetrele noastre, departe de mările pe care le cunoaştem şi de pământurile pe care le iubim. Aici, la marginea lumii, vom fi uitaţi de zeii noştri.

Conducătorul lor se căţără în vârful unei stânci înalte şi-şi bătu joc de lipsa lor de credinţă:

— Tatăl Tuturor a făcut lumea, răcni el. A construit-o cu mâinile sale din oasele sfărâmate şi din carnea lui Ymir, bunicul său. El a pus creierul lui Ymir pe cer drept nori, iar sângele cel sărat al acestuia a devenit mările pe care navigăm. Dacă el a făcut lumea, nu vă daţi seama ca tot el a creat şi pământul acesta? Iar dacă noi vom muri aici ca nişte bărbaţi adevăraţi, credeţi că nu vom fi primiţi în sala sa?

Iar oamenii strigară şi se bucurară. Şi stabiliră, de comun acord, să construiască o sală din copaci despicaţi şi lut, în interiorul unei mici palisade din buşteni ascuţiţi la capăt, deşi, din câte ştiau ei, erau singurii oameni din lumea aceea nouă.

În ziua în care sala fu terminată, izbucni furtuna: cerul deveni negru ca noaptea, deşi era mijlocul zilei, şi-l străbătură furci din flăcări albe, iar bubuitul tunetului era atât de puternic, încât aproape că-i asurzi, şi pisica navei, pe care o aduseseră cu ei ca să le poarte noroc, se ascunse sub corabia lor lungă, care fusese trasă pe plajă. Furtuna era destul de puternică şi de afurisită ca să-i facă pe oameni să

râdă şi să se bată reciproc pe umeri, spunând „Cel care tună

este cu noi şi în ţara asta îndepărtată”, iar apoi aduseră

mulţumiri, se veseliră şi băură până se ameţiră.

În noaptea aceea, în întunericul plin de fum din sală, bardul le cântă vechile cântece. Le cântă despre Odin, Tatăl Tuturor, cel care se sacrificase pe sine cu acelaşi curaj şi cu aceeaşi nobleţe de care dăduseră dovadă cei care-i fuseseră

sacrificaţi lui. Le cântă despre cele nouă zile în care Tatăl Tuturor atârnase de Copacul Lumii, cu trupul găurit de lance şi sângele scurgându-i-se din rană. Le cântă despre toate lucrurile învăţate de Tatăl Tuturor în timpul chinului său: cele nouă nume, cele nouă rune, cele de-două-ori-nouă

farmece. Când le spuse despre lancea înfiptă într-o parte a trupului lui Odin, bardul gemu cuprins de durere, ca şi cum însuşi Tatăl Tuturor ar fi strigat, în chinul său, iar oamenii se înfiorară, imaginându-şi durerea sa.

Găsiră scraeling- ul19 în ziua următoare, care era chiar ziua din săptămână a Tatălui Tuturor. Era un bărbat scund, cu părul negru ca pana corbului şi cu pielea de culoarea lutului roşu. Vorbea cuvinte pe care nu le pricepea nimeni, nici măcar bardul lor, care fusese pe o corabie ce navigase printre Coloanele lui Hercule şi de aceea era în stare să vorbească

graiul negustoresc ce se vorbea în toată Mediterana. Străinul era îmbrăcat cu pene şi blănuri şi avea împletite în părul său lung tot felul de oase mici.

Îl duseră în tabăra lor şi-i dădură carne friptă să mănânce şi băutură tare ca să-şi potolească setea. Râseră cu toţii când omul se împletici şi începu să cânte, râseră şi de felul în care 19 Scraeling – denumirea dată băştinaşilor americani în saga lui Leif Eriksson, cu sensul de „barbar”, „străin”.

îşi clătina capul – şi toate acestea doar după un singur corn cu mied. Îi dădură mai multă băutură, şi după scurt timp străinul adormi sub masă, cu capul pe un braţ.

Atunci îl ridicară de acolo, câte un om la fiecare mână şi câte un om la fiecare picior, şi-l purtară pe umeri, alcătuind astfel un cal cu opt picioare, şi-l duseră în fruntea unei procesiuni până la un frasin de pe culmea de deasupra golfului, iar acolo îi puseră o funie de gât şi-l spânzurară sus, în bătaia vântului, omagiul lor adus Tatălui Tuturor, stăpânul spânzurătorilor. Trupul scraeling-ului se zbătu în vânt, faţa i se înnegri, limba îi ieşi din gură, ochii i se bulbucară, iar penisul îi deveni suficient de tare ca să poţi atârna de el un coif din piele. Iar oamenii strigară şi se veseliră, mândri că-şi trimiseseră sacrificiul spre cer.

Iar în ziua următoare, când doi corbi imenşi se opriră pe cadavrul scraeling-ului, câte unul pe fiecare umăr, şi începură să-i ciugulească obrajii şi ochii, oamenii ştiură că

sacrificiul lor fusese primit.

Iarna fu lungă şi ei răbdară de foame, dar îi bucura gândul că atunci când va veni primăvara vor putea să trimită corabia înapoi, ca să aducă din ţinuturile nordice colonişti, şi să

aducă femei. Iar când vremea deveni mai rece şi zilele mai scurte, unii dintre oameni începură să caute satul scraeling-ilor, sperând să găsească hrană şi femei. Nu găsiră nimic, doar locul în care se aflaseră focurile unei tabere ce fusese părăsită.

Într-o zi din mijlocul iernii, când soarele era îndepărtat şi rece ca o monedă de argint, văzură că rămăşiţele scraeling-

ului fuseseră luate din frasin. În după-amiaza aceea începu să ningă, cu fulgi înceţi şi uriaşi.

Oamenii din Nord închiseră poarta taberei lor şi se retraseră în spatele peretelui de lemn.

Ceata de războinici scraeling-i năvăli peste ei în noaptea aceea. Cinci sute de oameni împotriva a treizeci. Scraeling- ii escaladară peretele şi în următoarele şapte zile îi uciseră pe cei treizeci de bărbaţi, în treizeci de feluri diferite. Iar marinarii fură uitaţi, de istorie şi de cei din neamul lor.

Ceata de războinici dărâmă peretele şi arse satul. Arse şi

corabia cea lungă, care fusese trasă pe mal şi răsturnată cu fundul în sus. Scraeling-ii sperau că străinii cei palizi aveau doar o singură corabie şi că, dându-i foc, pe ţărmurile lor nu vor mai veni şi alţi oameni din Nord.

Toate acestea s-au întâmplat cu o sută de ani înainte ca Leif cel Norocos, fiul lui Erik cel Roşu, să redescopere ţara aceea, pe care a numit-o Vinland. Zeii săi îl aşteptaseră să

sosească: Tyr cel cu o singură mână, Odin cel cărunt, zeul spânzurătorilor, şi Thor al tunetelor.

Erau deja acolo.

Aşteptaseră.

CAPITOLUL PATRU

Midnight Special

Să mă lumineze

Midnight Special

Să mă lumineze cu iubire

„THE MIDNIGHT SPECIAL”, CÂNTEC

TRADIŢIONAL

Shadow şi Wednesday îşi luau micul dejun la un restaurant Country Kitchen, vizavi de motelul lor. Era ora opt dimineaţa, iar lumea era ceţoasă şi rece.

— Mai eşti gata să părăseşti Eagle Point? întrebă