Palierul ultimului etaj se sfârşea cu o singură uşă, vopsită

în roşu, prevăzută cu un vizor.

Wednesday ciocăni în uşă. Nu-i răspunse nimeni. Ciocăni din nou, de data asta mai tare.

— Bine! Bine! Te-am auzit! Te-am auzit!

Răsună zgomotul încuietorilor desfăcute, al zăvoarelor trase, al unui lanţ zăngănind. Uşa roşie se deschise un pic.

— Cine e? întrebă vocea unui bărbat bătrân, răguşită din cauza fumatului.

— Un prieten vechi, Cernobog23. Cu un tovarăş.

Uşa se deschise atât cât îi permitea lanţul de siguranţă.

Shadow zări o figură cenuşie care-i privea din umbră.

— Ce vrei, Grimnir24?

— În primul rând, plăcerea companiei tale. Şi vreau să îţi aduc la cunoştinţă anumite informaţii. Care-i cuvântul…?

Ah, da. Poţi să afli ceva care să-ţi folosească.

Uşa se deschise complet. Bărbatul în halat prăfuit era scund, cu păr cenuşiu şi cu trăsături dure. Purta pantaloni cenuşii în dungi, lucioşi din cauza vechimii, şi papuci. Între vârfurile strânse ale degetelor ţinea o ţigară fără filtru şi trăgea din ea în timp ce-o acoperea cu mâna – ca un 23 Cernobog – divinitate slavă al cărei nume însemna „zeul negru” (în paleoslavă, cirnu – „negru” şi bogu – „zeu”).

24 Grimnir – unul dintre numele lui Odin, zeul suprem al mitologiei nordice, însemnând „cel cu glugă”, „cel cu mască”.

puşcăriaş sau ca un soldat, îşi zise Shadow. Îi întinse mâna stângă lui Wednesday.

— Atunci fii binevenit, Grimnir.

— Zilele astea mi se spune Wednesday, replică acesta, strângând mâna bătrânului.

Un zâmbet subţire; dinţi îngălbeniţi.

— Da, zise el. Foarte amuzant. Şi acesta cine e?

— Asociatul meu. Shadow, ţi-l prezint pe domnul Cernobog.

— Îmi pare bine, spuse Cernobog, şi strânse mâna stângă

a lui Shadow cu stânga sa.

Bătrânul avea mâini aspre, pline de bătături, iar vârfurile degetelor îi erau galbene, de parcă ar fi fost cufundate în tinctură de iod.

— Ce mai faceţi, domnule Cernobog?

— Cu bătrâneţea. Măruntaiele mă dor, spatele mă doare şi tuşesc în fiecare dimineaţă de-mi sparg pieptul.

— De ce staţi în uşă? întrebă o voce de femeie.

Shadow privi peste umărul lui Cernobog şi văzu o bătrână

care stătea în spatele acestuia. Era mai scundă şi mai gingaşă decât sora ei, însă părul îi era lung şi încă auriu.

— Eu sunt Zoria Utreniaia, zise ea. Nu trebuie să staţi acolo, în hol. Trebuie să intraţi, pe aici, am să vă aduc cafea, intraţi, intraţi, pe aici…

Cei doi intrară în apartamentul care mirosea a varză

răsfiartă, a urină de pisică şi a ţigări străine fără filtru. Fură

conduşi printr-un coridor îngust şi trecură pe lângă mai multe uşi închise, până ajunseră în încăperea din capăt, unde se aşezară pe o canapea veche, uriaşă, umplută cu păr de cal, deranjând astfel o pisică bătrână, cenuşie, care se întinse, se ridică şi se duse băţoasă în cealaltă parte a canapelei, unde se culcă şi se uită pe rând la fiecare dintre ei, apoi închise un ochi şi adormi din nou. Cernobog se aşeză

pe un fotoliu, în faţa lor.

Zoria Utreniaia găsi o scrumieră goală şi o puse lângă

Cernobog.

— Cum vreţi cafeaua? îşi întrebă ea oaspeţii. Noi o facem neagră precum noaptea şi dulce precum păcatul.

— Aşa e foarte bine, doamnă, zise Shadow, apoi se uită pe fereastră, la clădirile de vizavi.

Zoria Utreniaia ieşi, iar Cernobog se uită după ea.

— E o femeie bună, spuse el. Nu ca surorile ei. Una e o harpie, iar cealaltă nu ştie decât să doarmă.

Apoi îşi puse picioarele, cu tot cu papuci, pe o măsuţă

lungă, joasă, pătată de lichide şi arsuri de ţigară, în mijlocul căreia se afla inserată o tablă de şah.

— E soţia dumneavoastră? întrebă Shadow.

— Nu-i soţia nimănui, răspunse bătrânul, după care rămase tăcut o vreme, privindu-şi mâinile aspre. Nu. Suntem cu toţii rude. Am venit aici împreună, cu mult timp în urmă.

Cernobog luă din buzunarul halatului un pachet de ţigări fără filtru. Shadow nu recunoscu marca. Wednesday scoase din buzunarul costumului său o brichetă îngustă, din aur, şi aprinse ţigara bătrânului.

— La început, ne-am dus la New York, povesti Cernobog.

Toţi compatrioţii noştri se duceau la New York. Apoi am venit aici, la Chicago. Lucrurile au mers foarte prost. În vechea patrie, aproape că mă uitaseră. Aici, sunt doar o amintire neplăcută pe care nimeni nu vrea să o reînvie. Ştii ce am făcut când am ajuns la Chicago?

— Nu, răspunse Shadow.

— Mi-am găsit o slujbă în industria cărnii. La secţia de omorâre. Când juncanul urca pe rampă, eu eram izbitorul.

Ştii de ce ni se spunea izbitori? Pentru că luam un baros şi izbeam vita cu el. Bum! Trebuia să ai braţe tari. Da? Apoi măcelarii legau vita, o ridicau şi-i tăiau gâtul. Scurgeau tot sângele, înainte să-i taie capul. Noi, izbitorii, eram cei mai puternici, spuse el, şi-şi ridică mâneca halatului, apoi îşi încordă braţul, ca să-şi arate muşchii încă vizibili sub pielea îmbătrânită. Nu era vorba numai de putere. Era şi o artă a loviturii. Dacă nu nimereai bine, vita rămânea doar ameţită

sau înfuriată. Apoi, prin anii cincizeci, ne-au dat pistoale cu bolţuri. Îl puneai în fruntea animalului şi bum, bum! Ai crede că oricine poate să omoare. Nu-i deloc aşa, zise el, mimând felul în care înfigeai un bolţ din metal în capul unei vaci.