scrumieră. Se scărpină pe piept. Sfârcurile lui erau de culoare închisă, sfârcuri de om bătrân, iar părul de pe piept îi încărunţise. Într-o parte a pieptului avea o cicatrice albă.
Wednesday mirosi aerul, apoi ridică din umeri.
— Bine. Deci soţia ta moartă şi-a făcut apariţia. Te-ai speriat?
— Puţin.
— Foarte înţelept din partea ta. Pe mine, morţii mă
îngrozesc. Altceva?
— Sunt gata să plec din Eagle Point. Mama Laurei poate să
facă ce vrea cu lucrurile din apartament. Oricum, mă urăşte.
Sunt gata, dacă eşti şi tu.
Wednesday zâmbi:
— Asta-i o veste bună, băiete. Vom pleca mâine-dimineaţă.
Acum încearcă să dormi. Am nişte scotch în cameră, dacă
vrei să dormi. Da?
— Nu. O să mă descurc.
— Atunci, să nu mă mai deranjezi. Mă aşteaptă o noapte lungă.
— Nu dormi? întrebă Shadow, zâmbind.
— Nu. Somnul e supraestimat. Un obicei prost, pe care încerc să-l evit – în compania cuiva, dacă e posibil, iar domnişoara ar putea să se răcească dacă nu mă întorc repede la ea.
— Noapte bună, spuse Shadow.
— Chiar aşa o să fie, replică Wednesday, şi închise uşa în urma lui.
Shadow se aşeză pe pat. Mirosul de ţigară şi de chimicale zăbovea în aer. Îşi dori s-o fi plâns pe Laura – i se părea mai potrivit decât să fie tulburat de ea sau, după cum recunoştea acum, după ce ea plecase, puţin speriat de ea. Era timpul să
plângă. Stinse lumina şi se întinse pe pat, apoi şi-o aminti pe Laura aşa cum fusese înainte ca el să meargă la închisoare.
Îşi aminti de căsătoria lor de pe vremea când erau tineri, fericiţi, naivi şi dornici să se atingă mereu unul pe altul.
Trecuse foarte mult timp de când Shadow plânsese ultima oară, atât de mult timp că uitase cum se plânge. Nu plânsese nici măcar atunci când îi murise mama. Însă acum începu să
plângă cu suspine lungi, dureroase. Îi părea rău de Laura şi de zilele care trecuseră pentru totdeauna.
Şi pentru prima oară de când fusese copil, Shadow adormi plângând.
Venirea în America
ANUL 813
Navigaseră pe marea cea verde după stele şi după ţărmuri, iar când ţărmul devenise doar o amintire iar cerul nopţii devenise acoperit şi întunecat, navigaseră după credinţă şi se rugaseră Tatălui Tuturor să-i conducă în siguranţă încă o dată până la mal.
Avuseseră o călătorie rea, le amorţiseră degetele şi simţeau o durere în oase pe care nici vinul n-o putea potoli. Se trezeau dimineaţa văzând cum bruma li se aşternuse pe bărbi şi, până când soarele avea să-i încălzească, arătau ca nişte bătrâni, cu bărbile albite înainte de vreme.
Dinţii li se clătinau, iar ochii li se înfundaseră în orbite atunci când acostaseră pe pământurile verzi din vest.
Oamenii ziseră:
— Suntem departe, departe de casele noastre şi de vetrele noastre, departe de mările pe care le cunoaştem şi de pământurile pe care le iubim. Aici, la marginea lumii, vom fi uitaţi de zeii noştri.
Conducătorul lor se căţără în vârful unei stânci înalte şi-şi bătu joc de lipsa lor de credinţă:
— Tatăl Tuturor a făcut lumea, răcni el. A construit-o cu mâinile sale din oasele sfărâmate şi din carnea lui Ymir, bunicul său. El a pus creierul lui Ymir pe cer drept nori, iar sângele cel sărat al acestuia a devenit mările pe care navigăm. Dacă el a făcut lumea, nu vă daţi seama ca tot el a creat şi pământul acesta? Iar dacă noi vom muri aici ca nişte bărbaţi adevăraţi, credeţi că nu vom fi primiţi în sala sa?
Iar oamenii strigară şi se bucurară. Şi stabiliră, de comun acord, să construiască o sală din copaci despicaţi şi lut, în interiorul unei mici palisade din buşteni ascuţiţi la capăt, deşi, din câte ştiau ei, erau singurii oameni din lumea aceea nouă.
În ziua în care sala fu terminată, izbucni furtuna: cerul deveni negru ca noaptea, deşi era mijlocul zilei, şi-l străbătură furci din flăcări albe, iar bubuitul tunetului era atât de puternic, încât aproape că-i asurzi, şi pisica navei, pe care o aduseseră cu ei ca să le poarte noroc, se ascunse sub corabia lor lungă, care fusese trasă pe plajă. Furtuna era destul de puternică şi de afurisită ca să-i facă pe oameni să
râdă şi să se bată reciproc pe umeri, spunând „Cel care tună
este cu noi şi în ţara asta îndepărtată”, iar apoi aduseră
mulţumiri, se veseliră şi băură până se ameţiră.
În noaptea aceea, în întunericul plin de fum din sală, bardul le cântă vechile cântece. Le cântă despre Odin, Tatăl Tuturor, cel care se sacrificase pe sine cu acelaşi curaj şi cu aceeaşi nobleţe de care dăduseră dovadă cei care-i fuseseră
